10:48 PM
Nu judecați și nu veți fi judecați!

Mântuitorul nu ne-a dat voie să urâm pe nimeni. El este Dumnezeul dragostei și a venit la noi. Această poruncă a Evangheliei a strălucit peste toate religiile lumii - iubirea de vrăjmași. Că nici în legea turcească, în Coran, nici budiștii, nici brahmanii din India, nici toate religiile lumii, nu au o lege desăvârșită ca a creștinilor, care învață iubirea de vrăjmași pe lângă toate faptele bune. Și dacă noi avem poruncă să iubim pe dușmani, cu cât mai mult pe preoți sau pe aproapele nostru.

Taina preoției nu se amestecă cu păcatele. Uite ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi preotul căzut în șanț jos și beat, du-te și sărută-i mâna și te-ai umplut de darul Lui Dumnezeu”. Că dacă el zice: „Domnul să te blagoslovească!” nu se amestecă beția lui cu darul. Darul e cu dânsul.

Bunăoară să-ți spun ceva:

Unui general sau unui mare om de stat, unui om în armată, i se dă un grad mare. Și el vine și conduce armata în virtutea gradului acela, că-i companie, că-i regiment, că-i divizie, și poate să fie el un bețiv, poate să înjure, fiecare se uită la ordinele lui, la gradul lui: „Măi, ăsta are putere să mă comande”. Nu contează ce viață are.

Așa este și preotul în fața Lui Dumnezeu. El e ministru al harului, el a luat harul lui Dumnezeu și nu i se ia până la moarte, numai dacă vei auzi că e caterisit. Și nici când e caterisit nu i se ia harul, el tot ca preot se judecă în Ziua Judecății, iar dacă a greșit ca preot, mai mare osândă o să ia ca mireanul, căci căruia i s-a dat mult, mult i se va cere. Și cei tari, tare se vor cerca. Dar nu noi să judecăm, căci Unul este judecătorul nostru - Iisus Hristos. Căci se va bate mai mult sluga aceea care a știut voia, decât acela care n-a știut. Dar asta să o facă Hristos, nu noi.

Deci, preotul, când este caterisit, i se ia numai administrarea harului; nu mai poate face nici botez, nici cununie, nu mai poate binecuvânta nici masă, nici cununie, nimic, nimic. E ca un militar care are toate armele pe el, dar nu are voie să tragă nici cu pușca, nici să atace cu baioneta. „Stai pe loc!” Așa e la caterisire. Dar harul desăvârșit nu i se ia. Numai atunci când cade în eres, atunci i se ia harul desăvârșit.

 

Uite o pildă:

Ia un castron mare de alabastru și pune în el zece galbeni de aur și deasupra pune cenușă, apoi ia o cană de apă de izvor și toarnă peste. Ce o să se întâmple acolo? Cenușa se duce pe apă și banii rămân acolo. Nu se amestecă cenușa cu aurul. Dar de ce? Pentru că aceea e altă fire și aceasta e altă fire. Așa e harul la preot. Orice face el ca om, dacă greșește, va fi judecat de Hristos, dar nu se amestecă păcatele cu harul. Harul lucrează. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu pe toți îi hirotonește Duhul Sfânt, dar prin toți lucrează Duhul Sfânt după iconomie”. Că dacă ar fi ca după neputința preoților să se ridice harul, nici o taină nu s-ar mai săvârși. Lumea ar rămâne necununată, nespovedită, neîmpărtășită. Nu se poate așa.

Sfântul Pahomie cel Mare în pustia tabenisiotă și în alte părți din Tebaida Egiptului a întemeiat șase lavre mănăstirești, în care erau vreo 50.000 de monahi. Și în lavra Tabena erau șase mii de călugări într-o mănăstire, care lucrau rogojini și se rugau, că Sfântului Pahomie i-a adus îngerul Domnului table de aramă din cer, pe care era scris cum să facă cu rugăciunile lor, cum să facă cu postul, cu mâncarea, i-a arătat ca lui Moise: „Așa să fie adunarea, așa să se roage”. Era o mare organizare monahală.

Dar călugării pe atunci se temeau și nu voiau să se facă preoți. Erau călugări sfinți, făcători de minuni, dar nu primeau preoția. Ziceau că preoția e mare lucru, și într-adevăr e mare. Ceea ce face preotul, nici îngerii nu pot să facă. Nu voiau să se facă preoți, erau călugări sfinți, făcători de minuni, trăiau în feciorie, în ascultare, în asceză, în supunere, în mare renunțare de cele ale lumii, dar ziceau: „Preot nu mă fac”. Și atunci Sfântul Pahomie ce a rânduit? Aducea preoți de mir să mărturisească soborul și să-i împărtășească. Sâmbătă aducea în mănăstire sute de preoți ca să-i mărturisească soborul și duminica să se împărtășească toți călugării.

Și era atunci un călugăr cu viață sfântă din Tabena care mânca numai duminica, după ce se împărtășea. în restul săptămânii nu mânca. El se mărturisea la un preot de mir, ca și ceilalți. Dar preotul acela era păcătos. Și vine un mirean din sat care avea ciudă pe preot și îi spune acestui călugăr:

— Dumneata mănânci o dată pe săptămână, dumneata ai trăit în feciorie de mic copil aici, dumneata trăiești în supunere, în asceză, în viață de rugăciune, de post, și dumneata te mărturisești la preotul nostru din sat? Păi preotul nostru e păcătos, e bețiv. e cutare…

Călugărul, săracul, l-a apărat pe preot:

— Dar eu mă mărturisesc la el de zeci de ani, mă împărtășesc din mâna lui.

— Dar uite așa face și așa face...

Și a început bietul călugăr a se îndoi, că îl luptau gândurile:

— Măi, oare preotul acela mai are har, dacă e așa de păcătos cum spune mireanul acela? Să mă mai împărtășesc eu din mâna lui?

Și așa, în îndoiala aceasta, preotul trebuia să vină sâmbătă și să-l împărtășească. Dar călugărul s-a dus la Sfântul Pahomie:

— Părinte, eu nu mă mai împărtășesc de la preotul acela de mir. Am auzit vorbe despre el.

Sfântului Pahomie, însă, i-a părut rău:

— Părinte, nu judeca preoții, că n-avem voie să judecăm pe nimeni, cu atât mai mult pe preoți, că Dumnezeu este Judecătorul.

— Ba nu, părinte, că uite, un mirean mi-a spus că preotul acela nu poate să mai aibă har. Eu așa cred.

— Nu crede așa!

— Părinte, învăță-mă ce să fac.

Pahomie știa viața călugărului cât e de sfântă. Zice:

— Uite ce! Știu că tu mănânci o dată pe săptămână, tu citești Psaltirea în fiecare zi și faci lucru de mână și mergi la biserică. Eu îți dau canon ca de acum să postești două săptămâni, post îndoit, și în aceste două săptămâni să te rogi pentru preotul acela care te-a spovedit până acum și te-a împărtășit: „Doamne, miluiește pe preotul cutare”. Și vezi ce are să-ți arate Dumnezeu. După două săptămâni să vii să-mi spui ce ai văzut.

Călugărul a primit cu dragoste acest sfat. Va să zică trebuia să țină o săptămână mai mult de post, că ținea o săptămână de obicei. Starețul nostru Ioanichie ținea post o săptămână sau două foarte ușor, că era mare postitor. Venise din Sfântul Munte și era învățat cu postul.

Și atunci a luat călugărul Psaltirea și a postit două săptămâni. Post și rugăciune. Și știți că la post, cei care au ținut mai multe zile știu, după două-trei zile nu te mai luptă foamea, ci setea, până ce mori. El a postit, săracul, dar a doua săptămână, când aproape se împlinea ca să vină duminica, l-a luat o sete strașnică. Se consumă umezeala din corp și corpul îți cere apă. Și aerul îți ajută atunci, că are apă. Eu nu spun aici despre mine, că nu-i voie să povestești ale tale, dar v-am spus din experiența altora.

El fiind tare însetat, când a terminat postul, când aproape să adoarmă într-o seară, era așa într-o stare de semitrezvie, aproape să adoarmă, deodată se face că era pe o câmpie verde cu flori de milioane de feluri, cum n-a mai văzut el. Și se făcea că îi era tare sete. Și cum mergea pe acea câmpie, vede o fântână, din cele cu ciutură, cu cumpănă, cum era înainte și acuma numai pe la sate de or mai fi. Și el, când a văzut fântâna aceea, a luat-o într-acolo: „Măi, mă duc acolo, că poate oi scoate o ciutură de apă, că nu mai pot de sete”.

Și el observă că fântâna era de aur, colacul de aur, cumpăna era de aur, ciutura de aur, lanțul de aur, totul era de aur la fântâna aceea. Și când s-a uitat în fântână apa era ca și cristalul. Dar când a ajuns acolo apare un om și îi zice:

— Părinte, ți-e sete?

— Da.

— Fântâna asta e a mea, cu darul Lui Hristos. O să-ți scot eu o ciutură de apă.

Și când i-a scos o ciutură de apă și a pus-o pe colacul fântânii, atunci a observat călugărul că acela care a scos apa e cu bube pe obraz, era bubos. Însă acela i-a zis:

— Părinte, nu te îngrețoșa. Bea apă, nu vezi cât e de curată? Toate sunt de aur aici. Nu te uita la mine că am bube pe față.

— Dar cine ești, frate, de ai toate de aur aici?

— Eu sunt preotul care mă judeci sfinția ta. Am păcatele mele, dar vezi că nu se amestecă bubele mele cu apa aceasta curată. Apa curată rămâne. Să fii atent.

Și atunci s-a speriat călugărul și a sărit și s-a dus Ia Sfântul Pahomie. De două săptămâni nu mâncase.

— Uite, părinte...

Dar Sfântul Pahomie știa deja, că avea înaintevedere:

— Ei, cum e cu ciutura, cum e cu fântâna?

I-a spus, că el era înainte-văzător.

— Părinte, dar știi ce...

— Eu ce ți-am zis? Nu mai judeca preoții. Ai văzut ce a zis: „Nu te uita la mine că am bube pe față. Vezi că toate sunt de aur: și pietrele, și cumpăna, toate sunt de aur la fântână”. Știi de ce ți s-a arătat asta? Ca să nu mai judeci. Ai auzit ce spune Evanghelia? "Nu judecați și nu veți fi judecați!" De-acum mergi și te spovedește la preot și te împărtășește cu Sfintele Taine. Să nu-l mai judeci. Cât de păcătos ar fi preotul, nu se amestecă păcatele lui cu darul preoției. E adevărat că în Ziua Judecății va lua muncă mai mare, căci căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, și mai mult va fi bătută sluga care a știut voia Domnului. Dar nu-i judecăm noi, ci Hristos. Tu să te spovedești și să te împărtășești.

Din ziua aceea călugărul acela s-a îndreptat și a zis: „Niciodată nu voi mai primi vreun gând asupra preoților”. Nu este voie să judecăm pe nimeni, că judecățile Lui Dumnezeu nimeni nu le știe.

 

Extras din: "Ne vorbește Părintele Cleopa" vol. 19

Vizualizări: 2300 | Adăugat de: mariusdumitru777 | Tag-uri: nu, și, judecați!, fi, judecați, veți | Evaluare: 0.0/0

Alte articole

Când te scoli, mai înainte de orice lucru, aleargă la nevinovata rugăciune!

Om bun, mergi la Biserica Lui Hristos, nu-i lăsa pe alții să te ducă...

Să nu rămâneți fără Dumnezeu și fără har niciodată!

Rugăciunea Lui Iisus

Inima de mamă

Total comentarii : 0
avatar