*Cei mai mulţi dintre cei cinstiţi pun mare preţ pentru un post de mâncare… dar asta nu-i destul… Adevăratul post este sufletesc: reţinerea cu orice chip de la a nu mai judeca, a nu mai vorbi de rău – un lucru atât de grav şi care se face atât de uşor. Am îndrăznit să afirm că cei mai mulţi în iad sunt cei care vorbesc de rău. Biserica îi încadrează la UCIDERE MORALĂ. A desfiinţat un om pe care Hristos l-a restaurat prin sânge…

Deci, postul adevărat şi sufletesc înseamnă reţinerea de la a vorbi de rău, a te ruga, a-ţi da seama cât de departe eşti de mântuire, să te compari cu momentul Judecăţii sau al morţii tale. “Filosofia cea mai mare – gândul la moarte”. E o enorm de mare greşeală să crezi că ai să trăieşti numai până la moarte; abia de acolo începe viaţa!

Postul e de o mare valoare dacă este ţinut sufleteşte mai cu grijă.

SĂ INTRĂM ÎN IUBIREA CREŞTINĂ! Pentru că iubirea este criteriu de Judecată. Nu se poate face nimic fără iubire. Noi suntem obligaţi să iubim pe fraţii noştri. Aceea este măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu – cea în care îi iubim pe alţii. Te înşeli dacă crezi că Îl iubeşti pe Dumnezeu şi duşmăneşti pe atâţia inşi. Nu s-a gustat din marea bucurie a iertării.

Va să zică Postul este să te antrenezi mereu ca să fii pregătit în ceasul ceasurilor – ziua cea mare a ta – ziua morţii. Biserica ne-a dat această posibilitate: să ne antrenăm în a nu duşmăni, în a iubi.

Am spus: o stare de prezenţă continuă, nu atât o stare de nevoinţă. Nu o stare de să nu mai mănânci nimic cu zilele, cu săptămânile. Mănânci potrivit, dar niţel mai reţinut, având în vedere scopul principal: viaţa de mântuire.
 

*Nu mai vorbiţi unul despre altul de rău! Vorbiţi numai de bine! Să ştii că după cuvintele tale te va judeca. Sau după cuvintele tale te vei bucura! Că este o foarte mare ruşine să vorbeşti de rău pe fratele tău de drum, în luptă cu acelaşi duşman nesuferit, diavolul!

Este foarte mare darul să ai pe cineva lângă tine! În iad este o mare fericire, cum zice Sfantul Macarie, când se vede unul cu altul. Căci zice:

„În orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin!“

Iar Avva Macarie l-a întrebat: „Care este mângâierea şi care este chinul?”

I s-a răspuns:

„Pe cât este departe cerul de pământ, atât este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi tu pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt! Aceasta este mângâierea noastră!”

Auzi ce bucurie?

Acum, când suntem tovarăşi de drum toţi, ne urâm unul pe altul? Ai în traistă un lucru bun, care ţine de foame, şi celălalt nu are, şi tu mergi cu el şi nu-i dai şi lui? Îi dai şarpe? Îi dai răutate? Vă daţi seama cât de mult se greşeşte în faţa Lui Dumnezeu, pentru că nu preţuim faptul că suntem împreună? Vorbiţi-vă de bine!

Spuneam şi sunt foarte convins că în iad sunt cei mai mulţi care vorbesc de rău. Vorbesc de rău şi se  motivează: „Ce, numai eu vorbesc?” „Da’ ce, eu n-am dreptate?”

Nu! N-ai dreptate! Şi ce te interesează că vorbeşte acela de rău? Că poate dracul vorbeşte prin acela! Tu ai venit la mănăstire pentru bine­cuvântare! Ai venit la mănăstire ca să te înfrăţeşti! Aţi văzut frăţiile voastre – dacă ar fi cu putinţă să vedeţi - îngeri certându-se? Îngeri vorbind de rău pe alţi îngeri? Şi noi, călugării, suntem îngeri ai pământului! Suntem cin îngeresc! Suntem dincolo de lume, în lume fiind! Sigur că da. Iubiţi-vă! Eu v-am spus vouă! Vă priveşte.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că pentru orice cuvânt în plus dăm răspuns! Cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos! Şi zic şi eu mai departe cu atât mai rău de orice cuvânt ucigător. Căci, a vorbi de rău pe aproapele tău, te încadrează în canonul de  ucidere! Ucidere cu îngăduinţă, că ai vorbit numai de rău! Vorbiţi-vă de bine!

Aţi observat, frăţiile voastre, că criteriul de mântuire în Evanghelie este iubirea? După asta ne va judeca: „De ce n-aţi iubit?” Aţi observat, atunci când se citesc Evangheliile cum repetă mereu Dumnezeu:

Iubiţi-vă! Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul… Să vă iubiţi cum v-am iubit Eu! «Să vă iubiţi!»

Măi, fraţilor, ne întrebăm de ce oare nu iubim. De ce? Stăm aşa întâmplător? Mergem în virtutea inerţiei? Adică a venit ziua de azi, vine şi ziua de mâine… Dar, auziţi: veţi fi obligaţi şi certaţi şi judecaţi – şi eu şi toţi - dacă vorbim de rău în loc sa binecuvântăm pe fraţii noştri. Iată, acesta este lucrul de mare importanţă: a nu vorbi de rău!

Ştiţi că părintele acela din Pateric, care era considerat mai lenevos în mănăstire, îmbolnăvindu-se, a venit la el toată mănăstirea şi cu stareţul; şi el era vesel. Şi i-a spus stareţul: „Eşti vesel, frate, dar ai fost cam lenevuţ!” Şi el a răspuns:

„Aşa este preacuvioase! Dar n-am vorbit de rău pe nimeni! N-am judecat! Şi  dacă n-am vorbit de rău, Cel Care judecă ne-a spus: «Să nu judeci, să nu vorbeşti de rău pe nimeni, că nici Eu nu te judec pe tine!» Să nu mă judece nici pe mine Hristos, că nici eu n-am vorbit de rău pe nimeni!“

Şi ştiţi ce-a zis stareţul? „Mai mult decât noi ai făcut!”

Da! Pentru că este o mare luptă interioară. Deci, care este obiectivul? Să ne cucerim pe noi înşine! Este o luptă interioară foarte mare: să nu vorbeşti de rău şi să iubeşti! Da, este posibil!

(Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc)