*Unii te vor călca în picioare, Dumnezeu atunci te va pune în valoare! Mulți îți vor răul, Dumnezeu îți oferă Cerul!

Să tot fi avut vreo paisprezece ani când a trebuit să o înlocuiesc pe una din surorile mele mai mari și să merg la muncă la o fermă din Brașov. Unchiul meu era șef de echipă și m-a luat sub aripa lui. Era o toamnă secetoasă și aveam de cules câteva hectare de sfeclă și apoi câteva hectare de porumb. În anul acela s-a făcut sfecla, nu glumă. Era o sfeclă și cât o găleată de zece kilograme. Aveam o furcă specială de scos sfeclă, apoi un cuțitoi, cu care îi tăiam frunzele și curățam sfecla, iar apoi o încărcam în remorci. Doamne, ce toamnă grea a fost aceea! Degetul cel mare de la mâna stânga se dusese pe spate la cât țineam sfecla aceea mare în mână să o curăț. Spatele începea să mă doară, soarele ne parjolea, dar nu aveam de ales. Acasă eram cinci copii cu o mamă văduvă, datorii. Fiecare dintre noi copiii eram împrăștiați prin țară, la muncă. Am terminat cu sfecla și am început la cules la porumb, hectare întregi. Tot în toamna aceea se întâmplase să întârziem cu culesul porumbului și zapada a venit mai devreme. Culegeam porumb cu zapada aproape la genunchi, uzi leoarcă, înghețați de frig. La terminarea campaniei nu a mai contat cât am îndurat, eram fericit că mergeam acasă cu grâu, porumb, zahăr și bănuți. La noi nu se făceau mai nimic din toate acelea. Iar din toamna aceea în fiecare an plecam la muncă. Iarna la pădure la butin, primăvara la plantat, apoi la prășit la sfeclă, după la coasă și la strâns fân la fermă. Toamna la cules sfeclă, apoi la struguri, apoi la porumb. Prin ploaie, zăpadă, îngheț și restul. Iar acum la recuperare la Techirghiol, cu dureri în toate părțile corpului, cu reumatism, de parcă aș avea 100 de ani! Dar uneori în viață nu avem de ales, pur și simplu trebuie să facem sau să muncim ce ne oferă viața. Așa erau timpurile acelea! Frumoase, foarte frumoase, dar grele și cu urmări mari de sănătate! Cu dureri sau nu, să zâmbim și să fim bucuroși!

*Săptămâna trecută eram prin curtea schitului și la un moment dat intră în curte o mașină și parchează mai la vale de biserică. Strig după părintele care are ascultarea la biserică și nu mă auzea. Am zis, hai să cobor eu să-i întâmpin. Se dă jos o familie cu doi copii gemeni și soția însărcinată.  Când le dau binețe, văd că soțul se uită la mine urât. Zic, poate asta este uitatura omului, îi invit în bisericuță. Soția se închină cu pruncii, soțul aștepta în spate în biserică. Mă apropii de el și îi zic: "Să știți că Maica Domnului și sfinții sunt cele mai calde și prietenoase ființe, dacă nu mă credeți, haideți și vă fac eu cunoștință cu ei, nu o să regretați! Merge sfios către icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Poceaev. Se închină, o sărută, apoi trece pe la sfinți, mai stângaci, dar a terminat turul. Se întoarce iar la Maica Domnului, se pune în genunchi și începe un plânset de acela în hohote. Soția merge la el și îl întreabă ce a pățit, merg și eu și îi fac semn soției să îl lase, și îi spun încet: "Acum a făcut cunoștință cu Maica Domnului și are emoții." A plâns ceva. În acest timp eu, soția dânsului și pruncii am ieși din Biserică. Soția mi-a spus că niciodată el nu s-a închinat și că o mai duce pe ea pe la Biserică, dar el nu se închină, o duce de gura ei. A ieșit și soțul cu ochii roșii, umflați. Am mers vizavi de biserică unde avem un arhondaric și acolo fiecare perelin găsește un ceai, o cafea, un fursec, gratis. Soțul nu a scos nici un cuvânt, decât la plecare a spus: "Părinte, când pot să vin la spovedit?" 

Soția s-a uitat la el speriată, dar pe chipul ei se vedea pacea și fericirea. Maica Domnului este minunată și face minuni cu oricine crede cu adevărat!