Părintele Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova) e considerat una dintre marile personalităţi ale Ortodoxiei româneşti. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop. Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor. A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. Totuşi, Securitatea l-a urmărit aproape până în ultimele săptămâni dinaintea morţii sale, în 1989. Mănăstirea Prislop, unde Arsenie Boca a slujit în anii 1950 şi unde a fost înmormântat, a devenit unul dintre cele mai aglomerate locuri de pelerinaj din România. Oamenii vin şi se roagă la mormântul acestuia, mulţi cu credinţa că pelerinajul le va aduce bunăstare sau vindecarea unor afecţiuni.

Câteva cuvinte de folos de la părintele Arsenie Boca:

"A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt".
"De la cârma minţii atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte nu poţi avea ordine în viaţă".

"Iubeşte smerenia, că prin ea Dumnezeu îţi va acoperi păcatele. Smerenia este sarea virtuţilor".

"Toate diamantele lumii sunt un gunoi, faţă de o clipă petrecută în lumina dumnezeiască".
„Oare ştii, omule, că din prima şi până în ultima zi a vieţii tale alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul împărăţiei Lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău. Fii hotărât! Încearcă şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat”.
"Când vin necazurile, tu să rosteşti: "Aşa-mi trebuie!"

"Fă binele şi aşteaptă răul".

"Fără îndoială, la ziua Judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut; nici dacă vom vorbi cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine”.

"Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două".

"Viaţa înfrânată duce la redobândirea sănătăţii, încât să poţi deosebi binele de rău".

"Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor".

"Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propăşirea binelui”.

"Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună".

"Oamenii se roagă Lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să părăsească păcatul. Acum judecaţi, care şi de cine să asculte întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu?"

"Când îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare şi-ţi va asigura şi cinstea căsătoriei. Deci, nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă şi cinstită".

"Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit? - Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate. Ori lor le plac păcatele mai mult decât înfrânarea de la ele".
„Nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndrumă singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...”

„Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe ţine obişnuindu-te cu patimă pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui”.

„Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti, dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate se cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă”.