Treptele nevoinței duhovnicești

Este o singură viață duhovnicească, pentru că este un singur Duh. Deprinderea și trăirea ei este însă treptată, pe măsură ce ne curățim de patimi, iar acesta este numai începutul.

Perioada de timp caracterizată prin lupta cu patimile se numește asceză; luptătorul, ascet; iar totalitatea învățămintelor se numește ascetică. Asceza, prin urmare, este perioada de vreme în care preocuparea de căpetenie a monahului este curățirea de patimi. Chiar termenul de curățire are și el două vârste și s-a încetățenit sub numele latin de purificare. Perioada ascetică cuprinde:

1) purificarea activă, în care intră toate nevoințele din partea omului

și

2) purificarea pasivă, adică, o curățire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuși. El Își face loc curat în cei ce Îl caută cu dragoste, dar, puterile lor neajungând pentru aceasta, ei trebuie să sufere curățiri mai presus de fire, ca să poată locui întru ei, cu slavă, Cel mai presus de fire.

Faza de culminație a ascezei și de adâncire a trăirii vieții duhovnicești se numește iluminare. În faza aceasta, darurile Duhului Sfânt, primite de la Botez, se dezvoltă în toată deplinătatea lor și întăresc sufletul pentru și mai grele încercări. În faza aceasta, pot apărea amăgiri și daruri extraordinare. Cine le are e sfătuit să nu-și lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu mai înaintează, dar poate pierde și tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subțire și tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

Asceza are și un caracter hristologic; în nevoință, nu e numai omul, e prezent și Hristos. În sforțările noastre, e prezentă și forța din firea omenească a Lui Hristos. Trupul și sângele Lui din Sfânta Împărtășanie se luptă cu trupul și sângele nostru împotriva patimilor, sfințind trupul și arzând patimile.

În perioada ascetică, murim lumii și nouă înșine împreună cu Hristos, ca să înviem împreună cu Hristos în viața mistică. Să nu uităm însă că, înainte de Înviere, a fost săptămâna patimilor, răstignirea, părăsirea, hulirea, moartea, îngroparea și pogorârea la iad. Dragostea ucenicului e trecută prin cele mai grele cumpene sufletești: uscăciunile, părăsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea sunt purificarea pasivă, care curățește și ultimele rădăcini ale patimilor, realizând nepătimirea. Ca, deodată, din cel mai adânc mormânt de părăsire, să fim răpiți fără veste de Sfânta Lumină dumnezeiască. Din cea mai adâncă beznă, fulgeră lumina contemplației divine, plină de har și de adevăr. De la acest moment, al luminii divine, începe viața mistică, adică unirea făpturii cu Dumnezeu.

Aceasta este asemănarea, nu prin fire, ci prin har. Amin.

Noi nu suntem omorâtori de trupuri, ci de patimi

Într-adevăr, noi nu urmărim să distrugem trupurile, ci patimile. Greutatea este alta: de a păstra măsura (dreapta socoteală, cum zic Sfinții Părinți). Unii mănâncă mai puțin și se nevoiesc mai mult și aceștia, din fire, sunt mai liniștiți.

Deci noi nu suntem ucigași de trupuri, ci de patimi. Apărarea de patimi trebuie privită până departe, până la rădăcina ei, până nu se naște omul. Copiii aduși pe lume în curăție au note sufletești deosebite de ceilalți: nu se plâng și sunt buni și, îndată ce cresc, aleargă la icoane.

Cuvânt destre doi sau trei adunați într-un gând

Când cele trei facultăți ale sufletului sunt strânse în același gând, adică în rugăciunea Doamne, Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, numai în acest chip putem ajunge la starea aceea de a-L zidi pe Domnul Iisus întru noi; aceasta trebuie să fie strădania noastră: ca să zidim Omul Iisus întru noi. Aceasta nu se poate într-un alt fel decât a căuta să fim asemenea cu Fiul lui Dumnezeu în viața cea pământească pe care a dus-o El. Noi trebuie să fim sălaș al Duhului Sfânt. Trebuie să ne străduim în acest lucru, căci numai în acest fel putem să ne învrednicim cu adevărat de această podoabă frumoasă, pe care am îmbrăcat-o din dragoste pentru Mântuitorul Care S-a jertfit pentru noi și a făcut-o la vârsta de treizeci de ani. Dar noi – când vom putea să ne primim pedeapsa faptelor noastre, nu ale altora?

Tâlcuire a Sfinților Părinți

Cei doi sau trei uniți pe pământ sunt cele două sau trei facultăți sufletești: puterea cuvântătore, simțitoare și cugetătoare.

Aceste facultăți, după ce le-a cunoscut și vrăjmașul în structura lor, toate s-au întunecat, iar mântuirea noastră ar fi: adunarea lor laolaltă pe pământ, care este trupul nostru. Spun Sfinții Părinți că, dacă se vor aduna doi sau trei în Numele Domnului la un loc pe pământ, orice ar cere de la Dumnezeu, se va da lor, iar cărarea noastră este: să ne vedem că ne-am îndrăgostit de cele dinainte. Să ne întoarcem noi ca desfătați, să ne nevoim întru sine și atunci aflăm pe Tatăl și acesta-i darul nostru cel mai arzător.

„Dacă se vor uni doi sau trei în Numele Meu – zice Domnul – veți pune iarăși temelia cea veche”, să fie armonie, să fie foc către Dumnezeu. Vedeți că trebuie să ajungem la alcătuirea noastră cea din Rai și aceasta nu este cu putință decât prin Numele Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, trebuie să zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, în mintea noastră depănându-se neîncetat, ca să se îmbine laolaltă mintea cu Dumnezeu și să o menținem reacțional. Să putem ajunge la auzirea celor veșnice. Să poată dăinui Dumnezeu întru noi și să vedem cele dumnezeiești, după vederea de Dumnezeu cea adevărată, ca dovadă că credința nu este numai o părere, ci, o realitate. Să zicem ca Sfântul Apostol Pavel: „mă îndoiesc de lumea cea văzută; dar, de cea nevăzută, nicidecum”. Făptura noastră, cea chemată la mântuire, să poată merge, la chemare, înaintea lui Dumnezeu. Strădania pentru aceasta ne costă, de multe ori, chiar viața întreagă. Căci călugăria, în partea ei folositoare, trebuie să-și adune părțile sufletului și ale trupului, ca să fie în stare să ajungă la prima ostenelă și să se bucure de vederea lui Dumnezeu.

Când cele două sau trei facultăți ale sufletului sunt strânse în același gând, adică în rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul”, numai în acest chip putem ajunge la starea a treia, de a zidi pe Domnul Iisus întru noi. Aceasta trebuie să fie strădania noastră, ca să zidim pe Omul-Iisus întru noi. Aceasta nu se poate în alt fel, decât a căuta să fim asemenea cu Fiul lui Dumnezeu în viața cea pământească pe care a dus-o. Noi trebuie să fim sălaș al Duhului Sfânt, zice Sfântul apostol Pavel: „Trupul nostru trebuie să fie sălaș al Duhului Sfânt”.

Extras din ”Învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin Har”, Vol. 1, Ed. Credința strămoșească, 2005, pag. 42-46