Acest mare părinte duhovnicesc al neamului nostru, Părintele Cleopa, s-a născut în zona Botoşanilor, în localitatea Suliţa, la 10 aprilie 1912, primind la botez numele de Constantin. La vârsta de 14 ani a intrat în obştea monahală de la Sihăstria. În anul 1937 a fost călugărit, iar în anul 1944 a devenit egumenul Sihăstriei Neamţului. Urmărit de Securitate, se retrage în 1948 pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria. În anul 1949 devine stareţ al Mănăstirii Slatina, unde formează o obşte de 80 de călugări. Din cauza Securităţii se retrage între anii 1952 și 1954 în Munţii Stânişoara. La cererea Patriarhului Justinian, va reveni la Mănăstirea Slatina. În primăvara anului 1959 se retrage pentru a treia oară şi se nevoieşte ca sihastru mai bine de cinci ani. În 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria şi-şi dedică întreaga viaţă lucrării duhovniceşti.

Părintele Cleopa este unul dintre cei mai importanţi neoisihaşti din secolul 20 şi un mare trăitor şi propovăduitor al valorilor isihaste. Datorită lui şi altor părinţi neoisihaşti de la noi, ortodocşii români au descoperit frumuseţea trăirii isihaste, care a format un scut duhovnicesc în faţa tăvălugului ateist comunist. Astfel, în plină epocă comunistă la Sihăstria, părintele Cleopa a desfăşurat un adevărat apostolat prin cuvânt şi faptă pentru creştinii care veneau la chilia lui pentru povăţuire duhovnicească. Din cuvintele sale înţelegem profunzimea trăirii sale duhovniceşti în centrul căreia a stat "Rugăciunea inimii". El îi învăţa pe creştini despre această rugăciune ca unul ce o trăia şi o rostea permanent, la fel ca marii isihaşti din vechime. Părintele Cleopa, pentru noi, cei de astăzi, este un chip de lumină din istoria monahismului românesc, iar prin viaţa sa este o filă de trăire duhovnicească de mare importanţă în paginile Patericului marilor duhovnici pe care i-a dat Ortodoxiei ţara noastră.

Ne zicea părintele Cleopa:

"Păcatul, de când ia fiinţă în mintea omului şi până îl duce pe om la sinucidere, la moarte, are douăsprezece trepte.

Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu greşească! Puterea de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toţi dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu citiţi la Psaltire: „Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi”. Şi iarăşi spune în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său”.

Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos şi îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii Lui Dumnezeu, sau boldul morţii, şi este urâciune înaintea Lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului.

În Sfanta Scriptură, păcatul se numeşte „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare. Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie şi rugăciune, el va ajunge puternic ca un leu.

Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău, care, furişându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Şi pentru a putea scăpa de acest drac şi să oprim păcatul să pătrundă în mintea şi-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atenţiei, care se naşte din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezeşte”.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul VI, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 35-36)

Este minunat să găsești în tine puterea să spui o vorbă bună, puterea să faci oamenii să se bucure, chiar dacă numai pentru o clipă. Cu gesturi mici, vom înceta să mai fim singuri.