Azi am fugit cu câteva pachete la bătrânei.
La o casă e o bătrânică bolnavă, într-o cârjă strâmbă, de care am mai scris eu. Bat la ușă, nimic. Mai bat, aud un geamăt slab. Deschid încet ușa:

- Intrați, părințele! 

Femeia zace la pat, sfârșită de durere.

- Ce ai, maică? Femeia geme cu gura închisă și izbucnește în plâns.
- Părinte, am un nepot, care vine mai rar pe la mine. Îi dădeam eu bani, că venea o dată cu pensioara mea. Acuma m-o dus la notar că să-i las casa după ce mor. Am semnat, părinte...
Acuma vrea să mă scoată afară în stradă. Zice că să mor o dată. Să mă duc la cel rău. Și plânge, și se frânge de durere.
- Mătușă, n-are voie să te dea afară.
- Ba da, părinte, că eu am semnat, nu știam atunci, da scrie că el e unicul proprietar.
Mă crucesc. Ca ea sunt mii de bătrâni, vrăjiți, fraieriți, batjocoriți de urmași vorace, iude cu inimă de fiară, care îi duc ca la abator la notariat, și le fură munca de o viață și liniștea bătrâneților.
- Părinte, poate găsiți pe cineva, măcar o șură ceva să stau până mă ia moartea.

Îmi înghit lacrimile.
- Lasă, mămăiță, că nu-l lăsăm pe nepot să te scoată-n drum. Cu furcile venim peste el.
Femeia se închină.
O uriașă tragedie se petrece în viața noastră. Mii de bătrâni sunt batjocoriți așa de cei pe care i-au legănat, i-au învățat să meargă și să vorbească.
Ar trebui o lege care să interzică evacuarea bătrânilor de către urmași.
Dumnezeu să-și facă milă de noi!