Cuviosul Petru Athonitul, sălășluindu-se într-o peșteră, se ruga Lui Dumnezeu ziua și noaptea; și astfel a petrecut două săptămâni, negustând nici un fel de hrană.

Diavolul, neputând suferi o astfel de răbdare pustnicească, și-a adunat toate oștile sale, înarmate ca de război, cu săbii, cu sulițe și cu arcuri cu săgeți.

Intrând ei în peștera aceea, au început să strige cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se, încercând prin acestea să izgonească de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedea cum unii diavoli își întindeau arcurile și slobozeau săgeți asupra lui, alții își scoteau săbiile, amenințându-l cu tăierea, alții își îndreptau sulițele spre a-I împunge, iar alții, prăvăleau pietre mari de pe înălțimi, încât pământul se cutremura, și peștera sta gata să se prăbușească.

Cuviosul văzând toate acestea, nu mai avea speranță că va mai scăpa cu viață, și se întărea grăind întru sine: "Dacă astfel va voi Dumnezeu, voi muri în această peșteră." Apoi, ridicându-și ochii în sus și mâinile la rugăciune, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Marie, ajută robului Tău!"

Când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru ei nume înfricoșător și de spaimă, iar pentru noi, dulce și prea dorit, îndată s-au stins cu sunet. Cuviosul, chemând însă și numele Domnului nostru Iisus Hristos, striga cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!"

Atunci diavolii, ca izgoniți de bici și de praștie, s-au risipit, și nu s-au mai auzit glasurile lor diavolești până la o vreme. 

(Extras din cartea: "Minunile Maicii Domnului")