Bunicul meu, Ioan Istrati, preot confesor și locotenent colonel în Armata României, a stat 4 ani pe front. Slujea Dumnezeiasca Liturghie în tranșee, la patru dimineața, în șoaptă, iar soldații stăteau în genunchi și spuneau: "Amin!" 

Apoi puneau Trupul și Sângele Lui Dumnezeu în niște potire de aramă și împărtășeau mii de ostași. Alergau la cei muribunzi, avea câteva sute de scrisori de bun rămas de la cei care muriseră, luate pline de sânge de la piept. Aveau o cruce de pânză pe spate ca să știe inamicul că nu sunt combatanți. Și un patrafir vechi cu Cruci roșii (în fotografie) spălat de sute de ori de sânge de eroi. Spuneau rugăciuni la cei bolnavi. Mângâiau pe cei sfârtecați. Ștergeau lacrimile din ochii care se sting. Blagosloveau cu dezlegarea de păcate. Puneau Crucea de lemn pe fruntea celor ce plecau definitiv.
În iulie '44, când frontul era lângă Iași, înmormântau sute de ostași în gropi comune. Îi luau cu pătura sau cu lopețile. Mirosul era înspăimântător. Stăteau cu un smoc de vată la nas îmbibat în mir să nu simtă duhoarea dulceagă de iad a hoiturilor. Și multă tămâie, doar - doar s-o ridica la cer să sfărâme cerbicia de iad a războiului. 
Noaptea, printre bombardamente, patrafirul plin de Duhul Sfânt îi era pernă și căciulă. 
Doamne, izbăvește lumea de tirania diavolească a războiului!
 

Când mi se face dor de bunicul, iau patrafirul lui, mi-l pun pe obraz și îl sărut. Și aud foșnind sufletele celor ce au primit Lumină prin el.