Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă (pe mine și pe încă un preot) să facem Sfântul Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon impecabilă, sculpturi vechi de lemn...
Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari. Urlă, plânge.

- Nu poate muri, părinte! zice fiica.

Începem Sfântul Maslu, 7 rugăciuni de sfințire, 7 Apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni mari. Omul geme de durere la fiecare ungere. Parcă îl arde untdelemnul sfințit. Terminăm după o oră, sfârșiți.
Doamna ne face câte o cafea, pe care ne-o servește dintr-un set islamic aurit.
Întreb:

- Doamnă, tatăl de când nu s-a spovedit?
- Păi, părinte, cred că niciodată. Știți? Tata a fost director mare în securitate, șef de penitenciar, nu le-avea el cu de astea…
- Cu de astea? zic eu iritat. "De astea" nu poate muri și se chinuie cumplit! Dumnezeu și el știu de ce nenorociri a fost părtaș în pușcărie...
 

Îl spovedesc. Omul e vădit jenat, icnește de durere, poate încă vorbi. Se bâlbâie. Într-un sfârșit, începe: în anii '60, când era director de închisoare, l-a bătut până la leșin pe un preot bătrân și l-a tras de barbă pe culoarele închisorii.

- De ce? întreb eu.
- Pentru că făcea slujbe în celulă și toți deținuții ascultau în genunchi.
 

Mă cutremur:

- Rugați-vă să nu muriți! Să suferiți aici oricâtă durere, decât să vă duceți în fundul iadului!
 

Omul prinde a plânge amar. Îmi pare rău, părinte!
 

- Să plângeți mereu, câte fire de păr avea în barbă părintele ăla, atâtea lacrimi să vărsați!
 

Torționarul îmi sărută mâna și mi-o umple de lacrimi. În acest gest, văd marea răsplată a Lui Dumnezeu pentru preotul bătut, zdrobit, târât de barbă ca o cârpă pe holurile stabilimentului drăcesc. Simt o picătură din durerea lui.
Nu m-a mai sunat doamna.
După o săptămână, mă sună că a murit bătrânul, ținând în mână o cruce de lemn.
Cât de infinită e răbdarea Lui Dumnezeu!
 

Dumnezeu să-l ierte!

(Părintele Ioan Istrati)