Nu doresc a începe acest cuvânt fără a aminti de nevrednicia cu care stau înaintea celui despre care scriu, un om ce a lăsat chipurile deșarte ale vieții și s-a arătat mărturisitor al Domnului și mult pătimitor, răbdând chinuri, frig și foame ca un viteaz de altădată.
Văzând calea ce e de urmat, căci Părintele cu viața sa ne-a arătat calea, primesc gândul că din puținătatea faptelor mele nu au cum să se nască pașii mei pe această cale, iar aceasta mă întristează. Dar și bucuria este deplină!
Cum viețuiesc acestea două și cum se împacă ele înlăuntrul meu, pentru mine este minunat, pentru că apropiindu-mă de Cuviosul mă văd cum însumi sunt, dar fără a deznădăjdui, simt bucuria care nu este o trecătoare stare, ci dulcea chemare a inimii mele întru Hristos.

Și iarăși mă uit înlăuntru și văd cât de nepregătit sunt a spune un cuvânt care să nu moleșească duhul cu omenești și pieritoare cugetări, și tocmai de aceea mă rog Cuviosului Părinte să-mi dea mie a scrie spre a mișca inimile spre tot lucrul bun și desăvârșit.
Apropierea mea de Cuviosul s-a făcut în chip neasemănat, fiindcă, deși nu am înțeles de la bun început ceea ce mi se dăruia, am descoperit mai târziu că văzându-l și auzindu-l nu a rămas fără urmare în viața mea. În mare măsură, ceea ce mi s-a întâmplat mie e o orbire adâncă, ce se poate mai ușor tălmăci ca diferență de nivel sau ca prăpastie. Abia cu timpul mi s-a dat mie a pricepe că acest om trăia în Duhul Sfânt. Dar – ceea ce vreau să spun fără metafore – este că întâlnirea noastră continuă și astăzi, iar aici e o realitate pe care nu mi-o pot explica până la capăt, fiindcă însăși această realitate nu poate fi cuprinsă de minte omenească.
Aparent, întâlnirea cu el nu s-a arătat zdrobitoare. Pentru mine a fost suficient să-l văd. Eu nu m-am dus în chilie să-l întreb ceva sau să-i spun ceva. Pur și simplu am vrut să-l văd. Copiii cu care eram au luat binecuvântare și apoi am plecat. „Bătrânul este un Sfânt?”, m-a întrebat unul dintre copii. I-am confirmat, iar el a fost mulțumit, fiindcă a văzut cu ochii lui de copil încredințarea pe care o primisem în inima mea. Ulterior, am înțeles că Părintele Justin nu vorbea mult, nu era al său a înnoda cuvintele într-un discurs, dar vindeca prin prezența sa. Așa am simțit și eu, că este de ajuns ca eu să fiu acolo unde se află el ca să cuprind o parte din cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, bine este nouă să fim aici”(Mt. 17, 4), deoarece cu adevărat Cuviosul mult L-a iubit pe Domnul, iar Domnul întru el Se odihnea.
Însă a vorbi de Părintele Justin este mai presus de mine. Căci ce pot spune de la mine despre un Cuvios? Mă cutremur știind că, din neputință, mi se poate întâmpla să scriu cuvinte oarecare, iar Cuviosul Părinte Justin să nu fie cel pe care eu l-am văzut, fiindcă de acela pe care l-am văzut, de acela vrea să și scriu, căci pe acela l-am cunoscut. Și iarăși mă întorc la vederea de care inima mea nu s-a dezlipit, ba încă și mai mult s-a cufundat în ea, fiindcă, așa cum am spus, nu de la început am conștientizat cât de importantă este întâlnirea cu un Cuvios.
Simt că Domnul ne-a binecuvântat pe noi, românii, dându-ni-l pe Cuviosul Părinte Justin într-o vreme în care viețile noastre depindeau de existența lui. Poate că de n-ar fi fost el, Domnul ar fi ridicat un alt Cuvios, dar mulțumim Domnului că poporul nostru l-a cunoscut pe Părintele Justin. Foarte puțini înțeleg acest fenomen duhovnicesc, așa cum foarte puțini înțeleg că însăși istoria este determinată decisiv de viața Cuviosului în mijlocul istoriei. Iar istoria este o sumă de realități: gândul și ființarea mea, viața poporului român în mijlocul căruia eu m-am născut, mișcarea generală a inimilor și a cugetelor în lumea chemată să stea înaintea Adevărului întrupat. Toate acestea sunt sensibil provocate să se înalțe la adevărata lor menire tocmai de trecerea prin această viață a unui Sfânt, adevărata menire fiind ridicarea de la cele josnice la cele duhovnicești simțiri. Înseși cuvintele acestea mărturisesc despre Cuviosul, căci din al meu nu le-aș fi putut niciodată scrie.

Să cugetăm o clipă la cât de mult s-a golit de sine ca să-i odihnească întru Domnul pe cei ce veneau la el. Zeci de mii de ore petrecute cu durere și dragoste pentru omul contemporan, căci acesta era și cuvântul său: „Omul este jumătate luptă, jumătate iubire”. Într-un veac în care timpul s-a împuținat, Cuviosul dăruia fiecăruia din al său. Timpul în sine este o consecință tragică, iar împuținarea lui în viața omului contemporan e însăși apăsarea tragediei asupra întregii ființări. Nu mai avem timp, iar asta ne tulbură și ne face să-l suportăm cu greu pe fratele, uitând că fratele e viața noastră. Dar nu este al omului a pricepe acest neajuns în toate aspectele sale. Sau poate este a intui, dar nu și a vindeca, căci unul este Tămăduitorul gândurilor și al inimilor noastre bolnave. Lipsa de timp este o boală a vremurilor pe care le trăim și socotesc îndreptățit că, dintr-o iubire de neînchipuit pentru mine, Domnul l-a ales pe Părintele Justin ca fiind cel potrivit pentru a alina pătimirile noastre. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat ca poporul nostru să nu aibă un astfel de povățuitor! Domnul conduce prin pustia acestei lumi pe poporul Său ca altădată pe poporul evreu prin pustiul Egiptului. Atunci a trimis pe Moise și pe Aaron, iar acum pe Cuviosul Părinte Justin. Dar cei mai mulți nu înțeleg pedagogia anilor de rătăcire și cu câtă iubire Domnul ne poartă de grijă, când la fiecare pas pândesc primejdii aducătoare de moarte.

Nu doar pe Părintele Justin l-a trimis Domnul să ne călăuzească, ci și pe alți oameni cu Duh Sfânt, ceea ce este uimitor, dar nu vom urma decât firul acesta, adică încercând să-l cunoaștem pe Părintele Justin după cum ne dă nouă Domnul a-l cunoaște, tainice fiind lucrările Sale. Suferind prigoană timp de 16 ani, Părintele Justin s-a asemănat oamenilor sfinți din vechime, purtătorilor de Dumnezeu despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evr. 11, 38). Într-adevăr, el, Cuviosul, de care noi nu suntem vrednici, el pentru noi s-a nevoit, pentru ca noi să nu fim turmă rătăcită, ci să cunoaștem Calea care e Hristos. Cum să înțelegem mai bine pronia divină?

Adâncă întru totul a fost cunoașterea ce i s-a dat Cuviosului Părinte Justin, fiindcă mare de tot i-a fost iubirea față de aproapele. Iar pentru această iubire stă înaintea noastră un nor de mărturii. Cei care l-au cunoscut și l-au avut în preajmă, cei care doar l-au văzut, cei care au citit cuvintele lui, toți s-au încredințat de durerea cu care se îndreaptă spre oameni, un adevărat Păstor, ce viața sa și-a pus-o pentru ca roada Duhului să fie însutită și înmiită. El este dovada a ceea ar trebui să fie viața fiecăruia. Mă uit la Cuviosul care stă în inima mea și nu mă mai satur de vederea lui. În mod paradoxal, trecerea timpului a limpezit chipul Părintelui Justin în inima mea. Darul pe care mi l-a făcut este neprețuit. Este, de fapt, ceea ce am dorit de la început, de când l-am văzut și înainte de a-l vedea, poate ceea ce am căutat dintotdeauna, fiindcă dintotdeauna am însetat de a vedea.

Trăim într-o lume epuizată de cuvântul care străbate fără niciun sens pământul și asta ne îngrozește la fel de tare ca și împuținarea timpului. Vrem să și vedem, poate cu mult mai mult decât să auzim. Ba chiar auzind, cuvântul să ne facă să vedem, căci altfel nici în inimile noastre nu se mișcă nimic și nici lumea nu se schimbă. Acest minunat adevăr l-am înțeles de la Cuviosul Părinte Justin, că a vedea este echivalent cu a fi viu în veacul închipuitelor discursuri cântate orbilor la ureche. Așadar, despre a vedea este vorba aici!

La doi ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Justin, întrebarea cu care ar trebui să ne cercetăm fiecare este aceasta: Se vede limpede chipul Cuviosului în inima mea?

Se pot scrie cărți despre viața Cuviosului, despre învățătura lui, despre minunatele întâmplări pe care mulți le păstrează, căci sunt neasemuite, dar nimic nu mi se pare mai adânc decât prilejul istoric de a-l fi întâlnit pe Sfânt și, cu timpul, de a-l fi descoperit viu înlăuntrul meu. Gândesc la faptul că sute de mii și chiar milioane l-au văzut, iar atunci când chipul Părintelui se va limpezi în inimile acestora, însăși istoria ființării noastre pe acest pământ se va preface. E ca și cum ar dospi un aluat.

Trecând la cele veșnice, Cuviosul nu s-a despărțit de noi, ci mai mult s-a descoperit nouă. Din descoperirea acesta cunoaștem ce-i libertatea, deoarece a vedea limpede pe cel pe care printre noi a pășit, e ceea ce ne face liberi, Duhul Sfânt fiind Cel ce suflă în inimile noastre și le limpezește spre a vedea pe Mărturisitorul și Cuviosul Părinte Justin. De aici începe libertatea, din adâncul ființei noastre, fără pământești presupuneri, iar această așezare lăuntrică a noastră întru libertatea pe care o dă Duhul se răspândește în lume, transfigurând-o. Privind spre chipul limpezit al Părintelui Justin, ne depărtăm de răzvrătirea egoistă, de omeneasca și deșarta râvnă, de cuvintele cele lipsite de dragoste de fratele.

Pentru că în mulți dintre noi chipul Părintelui Justin este nelimpezit încă, însuși numele său este amestecat cu înclinările pătimașe ale inimilor. Împlinind cele limpede văzute în viața acestui Cuvios, vom putea să ne dezlipim de toată tulburarea care se stârnește atunci când luăm cuvintele sale drept mărturii ale vremelnicelor noastre cugetări.

La doi ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Justin, întrebarea cu care ar trebui să ne cercetăm fiecare este aceasta: Se vede limpede chipul Cuviosului în inima mea?

Sergiu Ciocârlan

Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 39