Pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, că pe toţi să-i dobândesc“. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor. Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns, o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi“.

Un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în Dumnezeu, atât de prezent în inima şi în conştiinţa noastră. Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat şi dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată şi ne ajută. În această lume foarte variată, foarte pestriţă, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viaţa lor. De alţii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Nu putem şti însă dacă ni se dă această şansă, acest gând... Nu trebuie să aşteptăm.

Fiecare are relaţia lui cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Şi dacă ajungem să înţelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuţi, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viaţă, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.

Răsfoind numeroasele articole dedicate Părintelui Sofian, cititorul se regăsește deodată în fața unor descrieri luminoase și generoase ale personalității sale. De pildă, Părintele Roman Braga îl descrie drept „bătrân de când era copil”, referindu-se la înțelepciunea sa așezată și la blândețea-i specifică. Sau, intuind capacitatea sa de a tămădui din rău, Raluca Tănăseanu afirma despre el: „Lumina din Părintele repara răul din tine”. Pe aceeași linie, Părintele Adrian Făgețeanu îl numește „dascăl al rugăciunii”, iar Garoafa Coman „un Serafim de Sarov al nostru”, revelându-l drept un isihast într-o „țară a absurdului”, potrivit expresiei lui George Enache. Mai amintesc o ultimă expresie, care-i revine Părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard, ce rezonează cu titlul eseului, Părintele Sofian este „bătrânul cel frumos”, bătrânul filocalic.

Serghie Boghiu, mai târziu Arhimandritul Sofian, se naște în ziua de 7 octombrie 1912 în Cuconeștii-Vechi, județul Bălți din ținutul Basarabiei, al treilea copil din cei șase ai familiei Ioan și Alexandra Boghiu. Imediat după terminarea școlii primare intră ca frate în Mănăstirea Rughi, pe când avea 14 ani. Urmează cursurile școlii de cântăreți din Mănăstirea Dobrușa, iar apoi, timp de opt ani, va urma cursurile Seminarului Monahal de la Cernica. Va fi tuns în monahism în anul 1937 la Dobrușa sub numele Sofian, iar doi ani mai târziu va fi hirotonit ierodiacon în Catedrala din Bălți de către Mitropolitul Tit Simedrea. Odată cu căderea Basarabiei se va refugia la Mănăstirea Căldărușani împreună cu alți viețuitori ai Mănăstirii Dobrușa. Înzestrat de Dumnezeu cu darul artistic, va urma cursurile Academiei de Belle Arte din București și, în paralel, Facultatea de Teologie. Transferat la Mănăstirea Antim, va fi hirotonit ieromonah de către Episcopul Atanasie Dincă, în anul 1945. Între anii 1950-1952 va fi profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Neamț după care va reveni la Antim. Pe o perioadă de patru ani (1954-1958) va deține și slujirea de stareț la Mănăstirea Plumbuita. În toată această perioadă participă activ la întâlnirile „Rugului Aprins”. În acest context primește misiunea de a se ocupa de tineri în mănăstirea sa, aspect cuprins în declarațiile din dosarele securității.

Anul 1958, ca și pentru multe dintre personalitățile duhovnicești ale vremii, a adus cu sine o serie de „verificări”, terminate cu condamnarea sa pentru participarea la activitățile „Rugului Aprins”, găzduite în casa lui Alexandru Mironescu, sau unele chiar la Mănăstirea Plumbuita. Pedeapsa pentru presupusa lecturare a poeziilor lui Radu Gyr și lucrarea de catehizare a tinerilor, socotite activități împotriva ordinii sociale, s-a constituit într-o condamnare la șaisprezece ani de închisoare. Suferința a fost asumată firesc de părintele Sofian, așezată în lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Ispășirea pedepsei se întâmplă la Jilava, Aiud și Salcia, în toate aceste locații arătându-se pașnic, împăcat cu toți și dispus la frățietate. Caracterizarea pe care i-au făcut-o agenții Securității este onestă: „Boghiu Serghie Sofian este un om foarte serios și de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu și-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conștiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităților bisericești”. Atributul de „mistic” pe care l-a primit îl plasa limpede în tabăra adversă, în ciuda comportamentului său apreciat de către puterea vremii și, astfel, imposibil de convertit la doctrina marxistă.

Monahismul pentru Părintele Sofian a însemnat un mod de existență și pe timpul detenției. Rugăciunea și tăcerea erau două coordonate vizibile în toată petrecerea sa în închisoare și resursele de supraviețuire într-un timp al unei istorii absurde, dincolo chiar și de Apocalipsă. Însă omul duhovnicesc, liber de orice sistem, rămâne nemișcat în zbuciumul schimbărilor. În fața „omului nou” proclamat de sistem, Părintele Sofian așază chipul omului evanghelic, nou în Hristos, urmând logica crucii, „nebunie” pentru neamuri, dar putere pentru cei care cred. Și aici rezidă capacitatea sa de supraviețuire în asemenea condiții. El înțelegea de acum pe viu taina crucii și pe cât o experia, pe atât mai neînțeleasă devenea pentru cei din ordinea vremii, străini de orice înțelegere duhovnicească.

Va fi eliberat în anul 1964, prin decretul general de grațiere. Devine pictor al Institutului Biblic între anii 1965-1967, iar un an mai târziu va fi stareț al Mănăstirii Antim până la moartea sa, întâmplată în anul 2002. Merită să amintim și călătoria sa în Liban în anul 1971, unde, la invitația Mitropolitului George Khodr, împreună cu ucenicul său Daniel Bedran, a pictat Mănăstirea Deir-el-Harf, dar și alte biserici.

Într-una din vizitele pe care le-am făcut în această țară biblică, bucuria mea a fost sporită de întâlnirea cu părintele Sofian-pictorul într-una din bisericile pictate de el. Cei care vorbeau despre opera sa îl asociau întru totul cu o icoană după chipul Icoanei Tatălui – Hristos. Reflecția dragostei și blândeții lui Hristos în persoana lui erau atât de evidente și acolo. Fusese un iconar, nu mai înainte ca el însuși să devină o icoană.

Voi identifica în ultima parte a acestui eseu trei însușiri esențiale și specifice ale părintelui Sofian, care-l așază în rândul marilor părinți duhovnicești contemporani. Acestea, prin caracterul lor evanghelic radical, îl transformă într-o personalitate profetică, vestitor al unei alte lumi, cu principii și metodologii corespunzătoare. Nota dominantă a personalității sale a fost blândețea și dragostea. Odihnea prin pacea sa lăuntrică. Sensul era dinspre interior spre exterior, într-un mod firesc, simplu și fără nici un fel de dorință de a ieși în afară, de a epata. El era duhovnicul și atât, care, discret și dispus, asculta fără să judece, sfătuia, fără să oblige, și mângâia, fără să aștepte nimic în schimb.

Această stare lăuntrică a fost susținută de ceea ce aș numi consecvență și constanță duhovnicească, dovedindu-se un om egal cu sine însuși pe tot parcursul vieții. Cei care l-au cunoscut, l-au văzut neschimbat în vreme de bine sau de greu. Această însușire îl recomandă în sensul prezenței unei blândeți permanente aplicate filocalic, ca nemișcare în slavă și ocară.

Iar cea de-a treia însușire evidentă este aplicarea „monotoniei” duhovnicești în sensul unei vieți monahale firești. Nu era căutător de excepțional, nici măcar în viața spirituală. Însă harul, care este lucrarea „firească” a lui Dumnezeu pentru cei „în firea cea bună”, era o prezență constantă. Picta icoane, dar, mai ales făurea icoane, începând cu sine însuși. Prin aceasta se dovedea depășind modul de a fi al omului contemporan, care își exprimă și-și dezvoltă viața într-o succesiune de cuvinte, gesturi și fapte de nuanță inedită, excepțională, intensă, chiar și exacerbând conținutul vieții, forțat, constant și nenecesar, în felul acesta, distrugând firescul odihnitor și însoțit de sens.

Dincolo de existența sa personală, Părintele Sofian este și un simbol, pentru o lume frumoasă, pentru o țară și o cultură duhovnicească de cea mai înaltă calitate. Este „bătrânul frumos” filocalic așa cum îl descrie și Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard: „Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizație duhovnicească și religioasă, cea a sfintei Românii. El este pentru noi chipul dulceții și al delicateții românești, atât de asemănătoare, prin aceasta – deși atât de diferit – cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu Părintele Benedict Ghiuș, cu Părintele Paulin Lecca, cu Părintele Teofil de la Sâmbăta și chiar cu Părintele Cleopa cel atât de arzător! Există în civilizația românească o blândețe, o feminitate, un dar al întâmpinării aproapelui, al ospitalității, o sensibilitate a sufletului și o înălțime care îi sunt proprii."