Începând cu vara anului 1976 mergeam la mănăstirea Cetățuia seară de seară. Odată cu venirea sezonului rece apărea în strană, în fiecare seară, un părinte. Intra discret, neobservat, se închina smerit, se așeza în strană şi acolo rămânea ca o statuie gânditoare, cu fruntea plecată şi cu privirea departe de veacuri. Pentru noi, acest părinte era o apariție oarecum exotică: mic de statură, gârbov, cu capul plecat, mereu nemișcat cu faţa spre altar.Aveam să înțeleg mai târziu că el era „grădinarul” mănăstirii. Decretul din 1959 l-a scos afară din pustnicia sa de lângă Sihăstria Voronei şi singura lui șansă pentru a putea rămâne prin preajma vieții monahale fusese să se strămute la Iași şi să lucreze ca personal civil la mănăstire. Deși purta povara a opt decenii de viață, din zorii zilei până târziu în noapte stătea aplecat asupra straturilor pe care le îngrijea cu un devotament admirabil. Era „Liturghia” lui zilnică. Spatele-i încovoiat nu era semn de boală, ci exprima jertfa sa, care cu atâta dăruire o aducea Domnului. Nu locuia în mănăstire. Lumea nu îl cunoștea. Avea o cămăruță sărăcăcioasă, lângă grajdul vitelor, nefiind înregistrat oficial ca viețuitor al mănăstirii. Nici nu cerea mai mult. Bucuria lui că putea să slujească Domnului, în felul acesta, cu totul personal, i se citea pe chipul senin şi mereu zâmbitor. Nu l-am văzut niciodată trist. Se recomanda simplu: „Ioachim, păcătosul”.
___________
Toamna anului 1977 a adus prima vizită la Mănăstirea Cetățuia a Arhiepiscopului Teoctist, proaspăt instalat ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
Era seara unei zile obișnuite de peste săptămână.
Slujba era pe terminate.
A intrat, s-a închinat smerit, într-o tăcere străină de alaiul şi imnul care se intonează în astfel de momente. S-au aprins luminile în toată biserica. Îl priveam fascinați şi emoționați.
Ne-a rostit câteva cuvinte cu glasu-i lin, ușor melodios.
Apoi a cerut părintelui stareț Mitrofan să cheme la biserică pe toți viețuitorii mănăstirii. Eram în biserică doar o mână de oameni, împreună cu părinții călugări.
„Dar sunt toți aici, la slujbă”, a replicat părintele Stareț Mitrofan.
„Lipsește unul, mai vezi şi la gospodărie”, a insistat Mitropolitul cu un aer atotștiutor.
După alte câteva minute de dialog al celor prezenți cu „Înaltul”, a sosit, în hainele-i ponosite şi Părintele Ioachim. În momentul când Părintele Ioachim a intrat în biserică, Părintele Teoctist nu şi-a mai dezlipit privirea de la el, s-a dus direct la el şi, privindu-l îndelung, l-a întrebat:
„Mă cunoști?”
 Părintele, cu o sclipire scurtă, uitându-se la ierarh, a privit din nou în jos, așa cum făcea de obicei, şi a spus:
„Da, părinte!”
Și atunci Părintele Teoctist a vorbit despre acest om minunat despre care mai nimeni nu știa nimic:
„Vedeți, omul acesta a fost primul meu îndrumător duhovnicesc când eram copil, şi mai mult, chiar m-a ajutat cu bani atunci când am plecat să studiez la seminar.
El a rămas în pustnicia lui de lângă Sihăstria Voronei, eu am plecat la şcoli, dar nu voi uita niciodată binele pe care mi l-a făcut.
Pentru el am venit acum aici, la mănăstire. Vezi, nu te-ai ostenit zadarnic...”, i-a spus cu zâmbetu-i senin şi plin de familiaritate.
 

Părintele Mihai Margineanu - Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei