Pentru că îndemnul la rugăciune pentru ploaie a declanșat mult amuzament prin acest superb spațiu virtual, să vă spun cum înțeleg eu problema. În primul rând, e bine de amintit că rugăciunea la vreme de secetă nu este un act magic. Nu ne propunem să manipulăm vremea cu Molitfelnicul, ca și cum am avea un controller de PlayStation. 

Nu mi-L pot închipui pe Dumnezeul evangheliei că iubește diferențiat, umplând fântânele cu apă prin cătunele din Moldova, în timp ce pe copiii din Africa de Sud îi lasă să bea apă murdară din băltoacele formate pe urmele roților de camion.

În al doilea rând, acest tip de rugăciune se fundamentează pe viziunea (1) teologică și (2) antropologică asupra realității.
1) Din punct de vedere teologic, noi credem și mărturisim, așa cum ne învață Scriptura, că Dumnezeu „îmbracă cerul cu nori” (Psalm 146:8), îi ridică „de la marginile pământului” (Ieremia 10:13), îi umple boierește cu apă (Iov 37:11), iar prin voința Sa aceștia „picură rouă” (Pilde 3:20). El este Cel care „dă ploaie la timp” (Levitic 26:4), atât „peste cei drepţi cât şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45) și tot El „încuie cerul” (II Cronici 6:26) din cauza fărădelegilor poporului. Asta ne spune Biblia: "Că, pe de-o parte, toate sunt în mâna Lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, noi Îi putem cere tot ceea ce e de trebuință vieții, inclusiv ploiță pe timp de secetă: „Cereţi de la Domnul ploaie la vreme, ploaie timpurie şi târzie. Domnul scoate fulgerele şi trimite ploaie; El dă omului pâinea şi dobitoacelor iarba” (Zaharia 10:1).
2) La nivel antropologic, teologia ortodoxă arată că toată dezordinea cosmică se datorează omului, care și-a abandonat vocația sa de preot și împărat al creației. „Dumnezeu, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, a introdus între făpturi drept cel din urmă pe om, ca o legătură naturală [syndesmos physikos] ce mijlocește prin părțile sale între extremitățile universului și aduce în sine la unitate cele despărțite după fire printr-o mare distanță” (Ambigua 43). Așadar, omul este un inel de legătură dintre Creator și creație. E, dacă vreți, un fel de oglindă înclinată cu dublu sens: de jos în sus și de sus în jos. În dimensiunea sa preoțească, omul sintetizează lauda tăcută a creaturilor și o înalță spre Dumnezeu ca ofrandă liturgică, iar prin vocația sa regală transmite în lume bunătatea, frumusețea și dreptatea lui Dumnezeu. 
Ca să nu lungesc vorba: atunci când ieșim pe dealuri și câmpii cu icoane și prapuri rugându-ne pentru ploaie, noi nu facem altceva decât să reactualizăm această vocație a omului ca syndesmos - legătură între cer și pământ. Numai prin recuperarea acestei misiuni sacerdotale și împărătești, întreaga creație, care acum suspină și se zbate în dureri (Romani 8:22), se face părtașă la libertatea slavei copiilor Lui Dumnezeu, și va fi așa cum Ziditorul a rânduit-o să fie din prima clipă: bună foarte.

(Text: Părintele Ioan Bădiliță - Facebook)