Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumne­zeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.

Iar ca să-și revină, tre­buie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăința, să se cutremure. Chiar și atunci când ești foarte obosită, să nu te întinzi pe pat fără să faci rugă­ciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, să săruți icoana Lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și apoi să te culci. Să pui ceasul să sune cu o oră înainte de a începe lucrul, ca să te scoli și să-ți faci canonul.

Să te îngrijești ca în fiecare zi să faci puțin studiu și puțină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi.

Să nu lăsăm să treacă ziua fără să facem rugaciune! Îmi aduc aminte că în război, atunci cînd treceau mai multe zile fără să atacam, trăgeam în aer câteva focuri de armă. Dacă nu făceam așa, dușmanii ar fi zis: „aceia dorm” și ne-ar fi luat prin surprindere. La fel să facem și în nevoința duhovnicească.

Dacă vreodată ne simțim istoviți și nu ne mai putem îndeplini toate îndato­ririle noastre duhovnicești, să nu tăiem frânghia, adică comunicarea cu Dumnezeu, ci să facem măcar câteva metanii, câteva șiraguri de rugăciuni. Adică să tragem vreo două rafale, ca să nu ne robească tangalachi. Iar după ce ne vom reveni, să începem iarăși nevoința noastră după rânduială. Atunci când cineva își lasă cele duhovnicești, dacă nu face măcar căteva metanii, vreun șirag de rugăciuni, se sălbăticește.

Părintele Paisie Aghioritul - „Despre ispitele și greutățile în rugăciune" Editura Evanghelismos, București, 2013