DOAMNE, Tu ai pășit prin multe împărății și prin multe inimi... Ai cutreierat prin toate timpurile și ai bătut la multe uși zăvorâte, iar aceia care Te-au socotit un străin nu Ți-au deschis sau Te-au lăsat să aștepți... așa cum am făcut și eu. Iar asta, pentru că ochii mei nu au vrut să Te vadă și urechile mele nu au vrut să audă...
Eu eram moartă... deși, atunci, credeam că sunt plină de viață... dar nu eram decât o femeie care se lepadase de suflet. Până când, într-un moment de răgaz, am văzut acest templu al sufletului meu, arătând ca o biserică părăsită, în care nu existau decât ziduri și cărămizi... în care exista doar o masă la care eu stăteam singură și tristă. Singurul lucru care nu era cenușiu acolo, era fața de masă albă. Și nu știu, poate a fost un vis, care mi-a arătat cine sunt. Și-atunci am înțeles că trebuie să repar acel templu... și să deschid o fereastră, să dau drumul luminii ca să pot vedea toată mizeria din el. Dar mă simțeam neputincioasă... sufletul meu plângea și căuta.
 

Până într-o zi... când Te-am întâlnit pe Tine. Până când Ți-am întâlnit privirea într-o icoană, până când mi-ai întins mâna și dragostea din ochii Tăi a ucis în mine tot ceea ce era stăpânit de demoni. Și, parcă, atunci m-am trezit într-o altă lume diferită de cea în care trăisem până atunci.
Iar întâlnindu-Te pe Tine, am întâlnit adevarata Iubire... și am simțit că Tu ai iubit in mine tot ce aceia care mi-au fost aproape, nu au putut vedea. 
Iubirea pe care Tu mi-ai daruit-o nu este pătimașă, ci este liniștită și curată, precum o dimineață de primăvară... Iubirea aceasta nu rănește, ci vindecă... Iubirea aceasta nu te doboară... Iubirea aceasta te ridică și te face asemeni cu îngerii! Iubirea aceasta nu are nici început, nici sfârșit pentru că e mai înainte de noi... pentru că din ea suntem plămădiți...
Doamne, Te-am căutat în oameni, când Tu te aflai în mine, Te strigam, Doamne, când Tu îmi băteai la ușă! Până într-o zi, când ascultându-mi tăcerea, am auzit chemarea Ta... iar după aceea toate bunătățile acestei lumi au devenit amare și tot ceea ce până atunci iubisem s-a transformat în deșertăciune. 
Și mi-am dat seama că sunt o femeie liberă, că dragostea, pe care Tu mi-ai dăruit-o, m-a eliberat și m-a înălțat!
Iar acum, biserica mea nu mai este goală, pentru că am dus acolo icoana din care Tu mi-ai zâmbit și care, acum, este odorul cel mai de preț al sufletului meu! 
TE IUBESC, HRISTOASE, DUMNEZEUL MEU!

(Eliana Popa)