– Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji.

– Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un „Doamne ajuta” si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

– Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei?

– Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.

– O rugaciune intr-o clipa?

– Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp.

Cu ochii atintiti asupra Lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra Lui Iisus din mine, din tine, a Lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc Lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu El. Raportarea asta la El, mereu la El, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune.

Extras din "Interviul cu părintele Iustin Miron, stareţul Mânăstirii Oaşa"