Dragă Doamne, dacă astăzi îmi pierd speranța, Te rog să-mi amintești că planurile Tale sunt mai frumoase decât visurile mele.
Am învăţat să-mi fac aripi din cuvinte, acolo unde fericirea îşi face cuib. Suspinul unui izvor îmi aranjează ca pe nişte cărţi gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite ale tinereţii mele şi le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină pădure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieţii. Inima e doar una şi viaţa o dă de-a dura. În noi mai mor anotimpuri. Astăzi, dărâm hambarele omului celui care am fost demult și măresc inima și mintea pentru a face loc, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine…
Fugim de gânduri. Unii comunică prin cuvinte, alții prin tăceri și mulți prin urletul durerii. 
Ce ne spunem când nu ne vorbim?
Bucuria și durerea sunt substanțele ce au hrănit sufletul, făcând omul mare. 
Omul lipsește din frumusețea răpitoare a clipei. 
E anesteziat plângând mult sărutul furat al visului. Ochii grei se joacă și astăzi cu focul din tine...

(Părintele Hrisostom Filipescu)