8:01 PM
Când intră Hristos în inimă, nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni...

Acolo unde există iubirea Lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptățile pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu, poți să pătimești pe nedrept. (...) Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici... Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. (...) Însă atunci când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Sunt influențate trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. (...) Când vine Hristos să se sălășluiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă și păcatul”.

Părintele Porfirie toată viața a suspinat după sihăstrie. Să fie sin­gur, neștiut de nimeni, liber să Îl slăvească pe Dum­ne­zeu. Dar soarta a hotărât altfel. Deși s-a călugărit în Muntele Athos, la Kavsokalivia, unde se ne­vo­iesc pustnicii aghioriți, pronia l-a adus să slujească în mijlocul Athenei, chiar în piața Omonia, cea mai aglomerată zonă a capitalei Eladei, unde să fie asal­tat de mii de oameni. Toți veneau la el după un cuvânt bun, după o rugăciune sau după o tămăduire. Și nimeni nu pleca nealinat. Deși la bătrânețe aproape orbise, cu ochii duhului a fost în stare să vadă un mare izvor, aflat la o adâncime de o sută de metri, în apropierea mânăstirii pe care o înălțase. Și nu numai că l-a văzut, dar a și gustat din el, și după ce s-a convins că apa este bună de băut, a pus să se foreze în acel loc. Și au găsit apă bună, așa cum le spusese sfântul, deși inginerii geodezi, cu priceperea lor, se străduiseră zile în șir fără izbândă.

Și nu numai prin pământ străpungea văzul său lăuntric, ci și prin timp. „Acolo, pe dealul acela în­depărtat, sunt ruine, nu-i așa?”, i-a spus odată unui credincios, în timp ce se apropia cu vaporul de o insulă. „Da, părinte, dar de unde știți, că nu vedeți până acolo!”. „Văd oamenii din vremurile apuse alergând pe deal!”.

Când părintele Porfirie pomenea un apropiat, rugăciunea sa era atât de puternică, încât dacă acesta dormea, îl trezea din somn. După moartea lui, ucenicii au povestit că simțeau rugăciunile cu­viosului sub forma unor curenți elec­trici sau a unui cutremur care îi ridica din pat, chiar și la miez de noapte. Can­cerele credincioșilor le vedea înainte ca cele mai puternice aparate de investigație să le depisteze. Adesea și-a trimis ucenicii la doctor, spu­nân­du-le că sunt bolnavi, deși se credeau sănătoși, pentru că le pătrundea, cu vederea minții, trupul mâncat de boli.

Gheorghios Papazachos, un medic car­diolog, profesor universitar, scria: „Specialitatea Cuviosului Porfirie era tele-diagnoza. Vedea cu extraordinară exactitate schimbările ce aveau loc în organismul său, dar și ceea ce se în­tâmpla cu ceilalți, printre care se aflau și medici. I-a pus diagnosticul de «hipogonadism» unui tânăr doar pri­vin­du-l, și pe cel de «fractură de co­loa­nă» unei monahii ce se găsea în alt oraș. Sunt mii, poate, cei care au fost diag­nosticați astfel de părintele Porfirie, diagnostice care au fost mai apoi confirmate de medici, în mod științific, în urma unor investigații.”

Părintele Porfirie avea și un fel aparte de a privi cancerul și vindecarea de el. „De obicei, se îmbol­năvesc de cancer persoanele stăpânite de confuzie sufletească, oamenii neliniştiţi, cei chinuiţi de di­ver­se întâmplări şi cei supuşi unor presiuni. Când păţeşti ceva şi ţi se spune că ai cancer, trebuie să te încredinţezi cu totul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să te linişteşti, să te calmezi, să iubeşti lumea, să iubeşti totul. Să fii doar iubire şi do­xologie a lui Dumnezeu. Când te vei apropia de Dumnezeu, ţi se va sfinţi sufletul şi se va aşterne pacea, sistemul simpatic şi cel parasimpatic, ca şi întregul organism, se vor linişti, iar cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, cel puţin va rămâne în acel stadiu.”

Când rugăciunile unei mame se împletesc cu rugăciunile sfântului

„Mamă, mi-a apărut o umflătură lângă ureche”. Fiul avea deja 28 de ani, dar inima ei de mamă, care se zbătea la orice umbră a sorții, a înghețat de frică. I-a spus să meargă la doctor, el a ezitat, așa că l-a luat de mână și l-a dus chiar ea. Cuvântul medicului a căzut ca o ghilotină, cuvânt greu, cuvânt pe care nimeni și mai ales nicio mamă din lume nu ar dori să îl audă – cancer. „Este un caz clasic de tumoră la parotidă”, i-a spus doctorul. „Starea fiului dumnea­voastră este foarte gravă. Trebuie să fie operat de urgenţă.” Xenia Giannopoulou ucenicea de mulți ani la părintele Porfirie, căruia i se spovedea, ade­sea, de problemele pe care i le pricinuiau cei trei fii. „Cu adevărat, ceea ce spunea părintele era de la Dum­nezeu, de parcă L-ai fi văzut pe Creator dinain­tea ta. Aveam deplină în­credere în vorbele sale. Nu m-am îndoit nicio­dată.” Dar acum era vor­ba de viață sau moarte. Moartea cea mai cruntă, moartea copilului tău, în plină tinerețe. Xenia a alergat la părintele Porfi­rie ca la ultima nădejde, de parcă toată lumina vie­ții ei atârna de cuvin­tele lui. Sfântul a privit-o liniștit, apoi i-a spus sim­plu: ”O să ne rugăm.” Doar atât, câteva cuvinte, dar Xenia nu s-a liniștit. A început să îi spună bătrânului de gravitatea bolii, de urgența operației, de tot întunericul care-i înghi­țise lumina inimii. Părintele Porfirie i-a spus să-și trimită fiul să se opereze în străinătate, dacă se poate, dar, mai ales, să se roage, să se roage mult, pentru că e nevoie de multă rugăciune în astfel de clipe. „Unde vezi un om, cere-i să se roage pentru fiul tău!”. A plecat în Anglia, împreună cu fiul ei, cu nădejdea că medicii îl pot salva. Veștile au fost însă și mai rele decât în Grecia. Tumora era avan­sată, intervenția avea să fie dificilă. Fiul Xeniei ar fi putut muri în timpul operației sau ar fi rămas paralizat pentru totdeauna. Chiar și în cazul unei reușite, exista riscul să nu mai poată vorbi niciodată. Părintele Porfirie a sfătuit-o pe Xenia să mai consulte și alți medici. Disperată, mama și-a dus băiatul la încă alți trei specialiști, și toți i-au dat același verdict. Singura scă­pare era la Dumnezeu. Au fost programați pentru operație, pe care o așteptau însă ca pe o execuție. Înaintea intervenției, s-au întors în Grecia, pen­tru că veneau Paștile și pentru că în astfel de clipe, dacă mai exista vreun fir de nădejde, el era doar la Sfântul Porfirie.

Când au ajuns la el, mânăstirea era plină. Au așteptat și s-au rugat tulbu­rați. Vor fi fost purtați, ca toți credin­cioșii care trec prin încercări, între pis­curile nădejdii și prăpăstiile deznă­dej­dii. Când au intrat în chilia sfântului, erau mai mulți ucenici, printre care și un alt părinte, pe nume Fotie. Fiul Xeniei a îngenuncheat în fața bătrânului Porfirie. Și-a pus în poala lui toată durerea, tot chinul, toată neputința. Părintele i-a luat capul în mâini și a început să se roage, apăsându-l, în tot răstimpul, pe gât și pe creștet. „Te doare?”, îl întreba, din timp în timp. S-au cufundat apoi toți cei de față în rugă­ciune. Apoi sfântul i-a rugat, pe rând, să plece din chilie, chiar și pe Xenia, mama băiatului. În afară de părintele Fotie, nimeni nu a fost alături de băiatul bolnav și de Sfântul Porfirie.

La scurt timp după vizita la mânăstire, Xenia și fiul ei au mers din nou în Anglia, unde băiatul era programat pentru operație. Dar, ce minune! Investi­gațiile făcute de medici dovedeau că tumora scăzu­se atât de mult, încât operația nu mai avea rost. S-au întors în Grecia, iar Xenia a alergat din nou, bucu­roasă, la părintele Porfirie. Bătrânul a primit-o și, senin, ca de obicei, i-a spus: „Să nu îți faci griji pen­tru fiul tău. În fiecare zi mă duc eu însumi şi-i fac cruce peste tumoră”. Maicile din mânăstire au con­­firmat. Zilnic, în chip miraculos, bătrânul dispă­rea din chilia lui, pentru ca să apară mai târziu, inex­plicabil. Când îl întrebau unde a fost, sfântul le răs­pundea la fel: „M-am dus să fac cruce peste lo­cul bolnav şi m-am întors”. Iar Xeniei i-a spus: „Să faci bine să te rogi și să ai răbdare”. Xenia a avut. Tumora a dispărut cu totul, fără operație. După vin­decarea miraculoasă, băiatul s-a căsătorit și a avut trei copii.

Vindecare la distanță

Despina era lumina părinților ei, a doua fetiță din cei cinci copii. Oameni credincioși, fuseseră greu încercați când Eva, cealaltă fată, le pierise într-un accident de mașină, la doar 12 ani. Le rămă­sese Despina, care, prin delicatețea ei, prin verva și bucuria ei de a trăi, toată numai un zâmbet și o ener­gie, îi făcuse să uite de necaz. Un mitropolit grec, Nicolae al Mesoghiei, care le era apropiat, avea să scrie despre Despina că face parte din categoria ființelor care par că nu au „nici o legătură cu păca­tul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.” Cu toate acestea, boala nu a ocolit-o pe Despina. Totul a început cu o banală durere de mă­sea. A mers la dentist, dar măseaua ei era sănătoasă. Cauza durerii era mult mai profundă și boala, mult mai gravă. I s-a pus diagnosticul de cancer al osului mandibulei, o variantă de tumoră foarte agresivă, cu un prognostic de supraviețuire de doar 10%, și asta, pentru maximum cinci ani. Diag­nosticul era, practic, o condamnare la moarte, și încă o moarte în chinuri. Pen­tru a-i prelungi fetiței viața, era necesară eliminarea mandi­bulei și înlocuirea ei cu un fragment de os prelevat din bazin, iar această ope­rație ar fi trebuit făcută ur­gent și, dacă se putea, în America. Totul, pentru a mai trăi cinci ani, cu un chip desfigurat. Peste credința puternică a familiei Des­pinei se așezase o cruce de plumb. Uce­nici apropiați ai părintelui Porfirie au alergat la el, ca la ultimul li­man. Pe bă­trân vestea l-a mâhnit adânc. I-a povă­țuit, așa cum făcea de fiecare dată, să facă ce spun medicii. Să plece repede în America. Și să se roage. Trei zile mai târziu, Despina era cu mama ei în Ohio, gata de operație. Medicii de acolo repe­taseră investigațiile și confir­maseră diagnosticul crunt, așa că se hotărâseră să acționeze rapid. Mamei i s-a făcut un instructaj. A primit un soi de servietă cu un instrumentar prin care urma să își hrănească fiica – un soi de tortură lentă și lungă. Înainte ca Despina să intre în operație, mama ei a sunat disperată la părintele Porfirie, dar de la celălalt capăt al firului nu răspundea ni­meni. Rugăciunile ei către cer se înte­meiau pe cele ale sfântului. Avea nevoie de la el de un cuvânt de încurajare și nu-l putea primi. În cele din urmă, Despina a intrat în operație, dar a ieșit repede. Medicii nu au găsit nimic, nicio tumoră, nicio problemă gravă. Doar o măsea cu o rădăcină rebelă, care nu se dezvoltase nor­mal. I-au scos-o și au externat-o. To­tul părea extraordinar, chiar prea bine pentru a fi adevărat. Ma­ma a sunat din nou la pă­rintele Porfirie. De data aceasta, bătrânul a răs­puns rapid și i-a zis din prima clipă, înainte ca ea să îi spună de re­zultatul operației: „«Tre­cut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă»! (Ps. 65:12) Vezi? Docto­rii i-au scos un dinţişor şi s-a liniştit şi ea, şi noi. Acum trebuie să începeți cânta­rea de slavă! Nimic alt­ce­va! Atât”. Sfântul i-a mai spus mamei să nu se în­toarcă imediat în Gre­cia. Să mai stea o săp­tă­mână în America, să se plimbe, să se bucure… De bună seamă Cuviosul Por­firie fusese în sala de operație din Ohio, to­pind, cu rugăciunile sale, tu­mora. Pe cerul Despinei nu a mai apărut de atunci nicio umbră. E căsătorită, fericită, are o familie mare, cu mulți copii.

Vindecări din lumea de dincolo

Următoarea minune s-a petrecut la două luni după trecerea la cele veșnice a părintelui Porfirie. Era în 1992. Pe 22 februarie, când Maria I., funcțio­nară într-un oraș din nordul Greciei, a suferit un infarct și a fost dusă în salonul de terapie intensivă al spitalului din oraș. Ea nu știa nimic despre viața sau miracolele Sfântului Porfirie, dar avea o bună prietenă, o monahie, care fusese foarte apropiată de bătrân. Când doamna Maria a suferit infarctul, măicu­ța tocmai revenise de la mânăstirea întemeiată de sfântul Porfirie, așa că a trimis la spital o sticluță cu untdelemn de la candela care ardea neîncetat în chilia lui. Se apropia ziua de 26 februarie, zi în care biserica ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Porfirie al Gazei, patronul spiritual al Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, așa că maica s-a gândit să-i facă un parastas. S-a trezit dis-de-dimineață și, pe când lu­mina se lăsa încă așteptată, s-a apucat să frământe coliva. Cu fiecare bob de grâu pe care mâinile ei harnice îl amestecau cu mirodenii, mintea ei fră­mânta o rugăciune plină de dragoste către părintele Porfirie Kavsokalivitul, pe care-l iubise mult. Îl ruga, în primul rând, să-i tămăduiască prietena, care se zbătea între viață și moarte, în secția de terapie intensivă a spitalului. Chiar la acea oră, doamna Maria I. a văzut cum din penumbra salonului se desprinde o figură de preot venerabil. Prin ceața su­ferinței, s-a gândit că este, poate, preotul ei duhov­nic. „Nu sunt părintele pe care-l aștepți”, i-a spus bătrânul călugăr cu părul și barba strălucind argin­tiu. Apoi a surâs ușor, a binecuvântat-o și a mers și la celelalte opt paturi din salon, pentru a-i binecu­vânta pe ceilalți bolnavi. „Părintele părea că nu atin­ge podeaua”, avea să-și amintească doamna Maria, „iar mersul îi semăna mai degrabă cu o plutire uşoa­ră. Nu a ieşit pe uşă, ci a dispărut pe fereastră!”. Vedenia (cred că o putem numi așa) a zguduit-o din rărunchi. Nu știa cine fusese vizitatorul misterios, dar, ceea ce putea să spună cu mâna pe inimă era că, după apariția sa, a simțit că se eliberează de o ciudată presiune interioară. Știa, pur și simplu, că s-a vindecat, așa că, în pofida slăbiciunii și a dure­rilor îndurate, s-a ridicat din pat și a început să um­ble prin salon. La ora 11, i-au fost refăcute ana­lizele. Nu mai avea nimic! Pentru a fi siguri că doamna Maria e pe deplin sănătoasă, membrii familiei au trimis-o la Londra, pentru o a doua opinie medicală. Verdictul docto­rilor englezi a coincis cu cel dat de me­dicii greci – era pe deplin vindecată. Dar miracolul nu s-a oprit la ea. Într-un chip inexplicabil, și ceilalți opt bolnavi din salon și-au revenit rapid. Evoluția celor nouă bolnavi a fost atât de șocantă pentru comunitatea medicală din Grecia, încât, la puțin timp după aceea, miracolul a fost ana­lizat în cadrul unui congres de cardio­logie ținut la Athena. Concluzia acestui congres, redată într-o carte dedicată Sfân­tului Porfirie de către Gheorghios S. Krous­talakis, profesor de filosofie la Uni­versitatea din Athena, a fost că vindeca­rea celor nouă bolnavi nu poate fi pusă pe seama niciunui fenomen natural și depă­șește posibilitățile de explicație ale me­dicinei moderne.

Miracolul are și un final. Doamna Maria nu știa cine a tămăduit-o. Părintele ce apăruse în salon de nicăieri și dispă­ruse la fel nu se prezentase. Într-o seară, a auzit limpede o voce care i-a spus: „Mâine vei primi o scrisoare. În plic vei găsi o foto­grafie. Cel pe care îl vei vedea în foto­grafie este cel ce te-a vindecat în dimi­neaţa aceea. Să nu te mai îndoieşti!”. Și, cum a spus vocea, așa s-a și întâmplat. Un ucenic al părintelui Porfirie i-a expe­diat o scrisoare cu o fotografie a sfântu­lui. În ea, doamna Maria a recunoscut fi­gura bătrâ­nului care tămăduise nouă bol­navi doar cu o binecuvântare. Și tămădu­iește și acum, chiar și în clipa în care scriu. Chemați-l și dvs., simplu, din ini­mă. Va veni cu sigu­ranță, pentru că e unul dintre sfinții noștri grab­­nic ajutători la vreme de ne­caz și boală.

(Sfântul Porfirie Kavsokalivitul)

Vizualizări: 1780 | Adăugat de: mariusdumitru777 | Tag-uri: te, răzbuni..., inimă, nu, înjuri, nici, poți, Când, , intră, în, Hristos, mai, urăști | Evaluare: 0.0/0

Alte articole

CRUCEA DE ARGINT

Preotul Îl frânge pe Hristos Împăratul veacurilor în mâinile sale de lut

CÂND FEMEILE SE ROAGĂ

Arhimandrit Justin Pârvu - Rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire!

Părintele Ioan Istrati - Să punem inima în genunchi și vom birui!

Total comentarii : 0
avatar