*Zadarnic încercăm a îmbunătăţi lumea dacă, mai întâi ori concomitent, nu dăm toată atenţia îmbunătăţirii noastre lăuntrice: sufletului, caracterului, purtărilor noastre… 
Cu mincinoșii, cu șmecherii, cu oameni cu două fețe și două grăiri – nu poți alcătui ansambluri sociale viabile și în progres… cu lemne putrede și cu cărămizi defecte – nu poți ridica o casă temeinică… 
Tot astfel și cu indivizi corupți și subminați de ipocrizie, necinste, invidie… cu indivizi care-și găsesc supapa psihică și plăcerea supremă în a-și denunța semenii și a le pregăti curse și ambuscade și belele; și care-și practică în mod dezinvolt duplicitatea (n-au probleme) – nu poți spera altceva decât soarta castelului din cărți de joc când se deschide fereastra și le împrăștie vântul. Esențiale rămân curăția cugetului și libertatea lăuntrică; ele doar pot chezășui orice înnoire, orice realizare, atât în artă cât și în viața de obște. 
Să nu ne amăgim crezând că putem face abstracție din nivelul moral și mintal al insului! Libertatea și curăția conștiinței – iată care-i temelia oricărei acțiuni prealabile unei îmbunătățiri reale a societății. Și tot libertatea și curățirea conștiinței, firește însoțite de talent și de îndemânarea artistică, rămân și bazele unei opere de artă cu adevărat viabilă, adică autentică.

*Sfințenia și bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să bați mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (și se întăresc) monahii în fel și chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune.

Păcat de ioghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine și de rău, iar nu facerea binelui și trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiți. 
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 162)

*Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia. Există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa. 
Există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla spui: "Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru! Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi ocară. Nu degeaba m-ai făcut om! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox!" 

*Frumos motiv: "Nu-i timpul meu!" 
Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-L îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia Lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termeni şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută, fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului... cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi! 
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 45)