Mi-aduc aminte de un Paşti, era în 1982, un Paşti pe care l-am petrecut la Aiud. Mă pregătisem prin post, prin priveghere, prin rugăciune să ajung la ziua Învierii. Eram singur în celulă.
De şapte luni eram singur în celulă. Nu discutam cu nimeni nimic, nu schimbam un singur cuvânt cu nimeni, decât cu gardienii, cu care, de fapt, fluxul dialogului era de la ei spre mine, nu de la mine spre ei, pentru că eu nu aveam voie să răspund nimic.
Dar, în orice caz, am vrut ca postul acela al Paştelui să fie un post de purificare pentru mine, pentru că simţeam o dârzenie omenească, o dârzenie care nu era de la Dumnezeu. Şi m-am rugat în timpul postului. Postul chiar şi aşa era post. Nu era un merit. Prin firea lucrurilor trăiam în post. Dar nu prin firea lucrurilor trăiam în rugăciune. (…) Îmi purificam sufletul cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că e noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Şi am cântat „Hristos a înviat!” La început în gând, pe urmă am simţit nevoia să-l cânt, nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. (…)

În dimineaţa aceea, când a deschis gardianul uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute de mii de ori „Hristos a înviat din morţi…” De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii.
Am stat cu faţa spre uşă; când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!” Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!” A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului, Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Hristos a înviat!”, că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Iată, a înviat! Veniţi să vedeţi locul unde-L puseseră.” 

Prin gura lui, Îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală."
 

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma – fragment