-Sunt părinţi care trăiesc o oarecare deznădejde, deoarece copiii lor, crescuţi în Biserică de mici, participând la slujbe, luând Sfânta împărtăşanie, uneori par mai răi sau mai neastâmpăraţi decât alţi copii, care nu sunt în Biserică. Ce se întâmplă de fapt cu ei? Şi cum pot scăpa părinţii de această deznădejde?

-De multe ori, deznădejdea acestor părinţi este pricinuită de faptul că îşi iubesc copiii mai mult decât pe Dumnezeu. Dacă înstrăinarea copilului de Biserică îi aduce într-o astfel de stare, încât ridică un zid al deznădejdii între ei şi Dumnezeu, înseamnă că dragostea lor pentru copil este mai mare decât dragostea pentru Dumnezeu. Faptul că fiul ori fiica noastră se înstrăinează de Biserică nu trebuie să ne provoace o mâhnire la nivel sufletesc, psihologic, ci trebuie să fie pentru noi un prilej de smerire şi de sporire a rugăciunii. Chiar dacă suntem părinţii lor, trebuie să acceptăm că ei au propria lor personalitate şi au dreptul la propriile lor alegeri, la propria lor voie, propria lor viaţă liberă.

Trebuie să ne rugăm pentru ei, dar să nu încercăm să le impunem nimic, pentru că nici Dumnezeu nu Se impune niciodată. El ne atrage doar către Sine, aşa cum spune Domnul în Evanghelie: „Atunci când Mă voi înălţa pe Cruce, îi voi trage pe toţi la Mine” (cf. Ioan 12, 32)

Atunci când copiii se îndepărtează de Biserică, este momentul să le dăm o pildă de smerenie şi de dragoste, respectându-le libertatea şi nesilindu-i în niciun chip. Cea mai mare învăţătură în această privinţă o aflăm în pilda fiului risipitor din Evanghelie (cf. Luca 15, 11-32) 

Oare putem noi să fim mai milostivi ori mai înţelepţi decât Tatăl ceresc din această pildă?

Arhimandritul Zaharia Zaharou, „Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii”, Editura Episcopiei Devei si Hunedoarei, 2019