*Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii (rudele) ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci, roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie.

Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face, pentru că, iertându-le toate, aşa urmezi Lui Iisus, aşa ţii împotriva firii sau mai bine zis mai presus de fire legea Lui Dumnezeu – a iubirii.
Cu toţi sunt fiii Lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit.

*Viaţa înfrânată duce la redobândirea sănătăţii, încât să poţi deosebi binele de rău. 
Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor. 
Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci, biruirea de sine duce la propăşirea binelui. 
 
*Voi, ca tineri începători ai vieţii, sunteţi poate ispitiţi de ideea că tineri fiind, de ce să începem cu copii din primul an, ci să ne mai trăim puţin viaţa, că mai avem vreme şi de copii. Cu acest gând, dacă-l primiţi şi-l luaţi de bun, vă deschideţi calea către păcat şi către tot felul de necazuri care vin. 
La convieţuirea căsătoriţilor, nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul îl atinge pe soţ, refuzul pe soţie, dar şi pe soţ. 
Copiii sunt roadele dragostei; evitarea nu e dragoste, ci crimă! Căutarea plăcerii numai cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu şi păcat. 
 
*Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. 
Oamenii se roagă Lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să părăsească păcatul. Acum judecaţi, care şi de cine să asculte întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? 
Când îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare, şi-ţi va asigura şi cinstea căsătoriei. Deci, nici abuzul, nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă şi cinstită. 
 
*Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit?  
Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate. Ori lor le plac păcatele mai mult decât înfrânarea de la ele... 
Nu e un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruieşte pe sine însuşi şi domneşte asupra patimilor sale. 
Când Mântuitorul porunceşte iubirea de vrăjmaşi, El n-o face ca să te îngenuncheze în faţa celui rău, ci ca să te elibereze de răul din tine şi în felul acesta să-l limiteze. 
 
*În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă! 
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. 
Să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci mergi şi te împacă cu fratele tău. Nu există vrăjmaş mai mare pentru om, decât omul însuşi şi de nimic nu trebuie să se teamă omul ca de el însuşi. Cine îşi stăpâneşte simţămintele, acela îşi petrece viaţa în pace. 
 
*În cadrul familiei există o gamă întreagă a desfrânării, prin aşa-zisele aberaţii sexuale, încât se pune accentul numai pe plăcerea erotică, nebunească, care devine o a doua natură a soţilor, încât ajung sărăciţi de putere şi robiţi de durere. Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea cere extenuarea şi atrage urmările ei, aberaţiile şi nenumitele perversiuni; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei. 
 
*Iubirea nu are marginile omului, nici spaţiul, nici timpul. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul. 
Nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndrumă singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti... 
 
*Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe ţine obişnuindu-te cu patimă pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui. Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti, dar potrivit, şi în sfârşit, pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate se cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
 

(Părintele ieromonah Arsenie Boca)