Când eram în seminar, era un călugăr bătrân în Mănăstirea Neamț, care stătea mereu pe parapetul de pietre de la intrarea în chinovie, privind în pământ. Alteori îl vedeam plimbându-se agale prin cimitirul mănăstirii, plin de morminte de ierarhi și monahi îmbunătățiți. Nu vorbea cu nimeni. Nu deranja pe nimeni. Mergea încet și gârbovit. 
Odată, venise mama la seminar cu bunătăți. Mâncarea în seminar era puțină și proastă. O farfurie de fasole era pentru 8 elevi. Șeful de masă lua jumătate, amărăștenii restul. Foamea era imensă. 
Aveam acuma de la mama gogoși, cozonac, cârnați, pastramă. Îmi pusesem într-o trăistuță și fugisem să mănânc în cimitirul mănăstirii, acolo unde nu mă vedea nimeni. 
M-am așezat pe un cavou mai ferit și am scos o felie uriașă de cozonac. Mi-am băgat colții în ea. Când mă uit, la un metru de mine era bătrânelul, cu metania în mână, uitându-se spre pământ. Rușinat, cu fălcile pline, i-am oferit o felie de cozonac. Bătrânul a primit-o și a început să o mestece încet. Știam că nu vorbea cu nimeni. Totuși, am îndrăznit și l-am întrebat: "Părinte, cum e mai bine să mă rog?"
Bătrânul a ridicat ochii din pământ, a oftat încet și a zis: 
"Rugăciunea "Tatăl nostru", Rugăciunea inimii și rugăciunea: "Doamne, învață-mă să plâng" 
Molfăiam încet, împreună. A fost unul din cele mai frumoase cuvinte pe care le-am primit.

Ca să-ți fie dor de Liturghie, trebuie să simți iubirea Lui Hristos răstignit pe Cruce, să înțelegi durerea Lui pentru pierzarea noastră, să asculți cu inima chemarea Lui și să cunoști logodirea de taină dintre tine și Dumnezeu.

E necesar...
Am stat de multe ori să mă gândesc de ce oamenii cu dor de Dumnezeu plecau în pustie, deși lumea doare cumplit și sunt atât de multe suflete de alinat și mângâiat? Nu e oare un egoism sacru să pleci singur cu Dumnezeu, când lumea geme de patimi? 
Ei bine, nu. Oamenii care L-au născut pe Dumnezeu în inima lor nu mai pot suporta deșertăciunea lumii, poleiala tâmpă, iluzia oacheșă a plăcerii, zdrăngănitul dizgrațios al materiei, domnia cărnii urât mirositoare, dansul oligofren al obsesiei după bani. Nu mai pot. Nu mai e o afinitate electivă. E necesar, vorba cântecului tâmpit. E musai. Oamenii Lui Dumnezeu mor sufocați de miasmele răutății gratuite și de piaza întunericului fardat. Mor de-a binelea. Și atunci fug. 
De pildă, noi ca societate avem mitul moralității fără credință. Am auzit povestea ateului corect, meticulos, cultivând valorile umanismului.
E o minciună. Omul fără Dumnezeu e omul diavolului. O spune Scriptura. O spun toți oamenii sfinți din veac. El poate doar farda atent putreziciunea din inima lui. Poate acoperi stăpânirea demonului cu văluri groase de generozitate afectată. Dar fără Dumnezeu suntem niște viermi obsedați de cadavrul acestei lumi din care înfulecăm. Omul fără Dumnezeu e un psihopat în devenire, doar că nu o știe. 
Vă dau trei exemple: 
1 Un jurnalist de doi bani, care după exitus nu va mai fi pomenit decât în catastifele bolgiilor se bucură acromegalic de imensa mizerie a batjocoririi unei slujbe către Dumnezeu, dar și de un atentat la ființa poporului român. În creatura asta, o răutate e lăudabilă, o jignire a credinței a milioane de români e ceva meritoriu.
2. Scriu despre Brâncoveanu,  voievodul sângelui. Tremură carnea pe mine de durerea voievodului care și-a văzut copiii omorâți. Nu trebuie să fii credincios să simți o picătură din durerea acelui om. Trebuie să fii doar om. Un ateu imund îmi spune: "E doar un interogatoriu unde își ascunsese banii. Restul e creștinopatie..."

Creatura psihopată nu simte, nu gândește, se bucură de o crimă monstruoasă, nu are neam, nu are ideal, are doar draci. 
3. Un alt necredincios scrie despre Sfântul Brâncoveanu: "O simplă execuție pentru corupție."

Omul nu vrea să știe oroarea omorârii copiilor nevinovați, lupta pentru Hristos, faptul că dacă apostaziau primeau grațierea.
La fel de psihopați sunt cei care aduc sute de argumente măcelăririi copilașilor în pântece. Că e necesar medical (nu e mă niciodată), că minunea aia nemuritoare nu e om (tu nu ești om), că nu simte (tu nu simți) etc.

E bucuria diavolului când simte durerea altora și când ucide oameni.
E necesar să fugi în peșteri și în pustie de o asemenea lume?
E necesar.