Toţi suntem vase: când ai Luminii, când ai întunericului.

În vreme de criză şi de probleme, să nu-ţi deschizi gura. Să nu spui nimic, deoarece te vei pocăi de mii de ori. Spune-le Îngerilor să o ducă la picioarele Domnului şi cere-I un Înger al Păcii ca să te împăciuieşti.

Oamenii câteodată ne cer îndrumări şi sfaturi, ca să se ascundă după ele. După aceasta „de vină” eşti tu. Însă este foarte probabil să nu le aplice. Deci, este osteneală pierdută.

Când Eul se sparge şi devine Tu, şi când şi Tu-ul se sparge şi se fac amândouă împreună Acela, atunci noi toţi ne facem ai Lui.

Dacă vreodată te încearcă frica, închide-ţi urechile şi zi rugăciunea.

Fă tu ceea ce trebuie să faci ‒ şi Dumnezeu va face şi El ce trebuie să facă.

Noi înşine nu putem să ne desfacem de la vreo neputinţă. Dumnezeu este Cel care ne va dezlega, una câte una.

Trebuie în fiecare zi să-I cerem să ne taie voia, să o facă pe a Lui, ca să devenim cum Acela vrea.

Harul Lui Dumnezeu vine când ne ridicăm mâinile. Asta este credinţa care atrage Harul Lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este gata să dea Harul Lui... însă unde sunt mâinile? Dumnezeu „plouă” Harul Lui, dar noi purtăm pălărie şi deschidem umbrela.

Nu trebuie să discuţi despre cei absenţi.

Trăim în deşertăciune şi credem că trăim cumva. Bieţii oameni…

O, Doamne! Iartă-ne, dacă vreodată umblăm orgolioşi precum cocoşii cu creasta lor, care cred că sunt ceva.

Bieţii oameni! Înţelegem palpabilul ca Nemuritor şi Nemurirea ca inexistentă.

Biata ceapă! Şi aceasta oferă din ale ei – după putere…

Ce frumos că este Taina Zilei de Mâine!

Omul, câteodată, îşi primeşte lecţia. Dacă n-o primeşte pe prima, asta vrea să spună că ceva în subconştientul său îl împiedică.

Maica Gavrilia a exprimat prin toate posibilităţile sale sufleteşti şi trupeşti iubirea arzătoare faţă de Dumnezeu. Nu a trecut prin viaţă ca un spectator al dramei acestei vieţi, ci a ridicat crucea şi L-a mărturisit lumii pe Hristos, în viața contemporană a secolului XX.

Maica Gavrilia a fost o persoană plină de har, care a ajuns până la măsurile sfinţeniei. Cartea dedicată ei de către monahia Gavrilia (n. red. ‒ fostă ucenică a stareţei Gavrilia Papaiannis), care se află aici, de față, este una dintre cele mai însemnate lucrări scrise după cel de-al doilea Război Mondial. În această carte, intitulată Asceta iubirii, se vede cum o femeie poate face lucruri minunate (la fel ca un bărbat, fireşte), ajungând la măsura credinţei desăvârşite.

Suntem bucuroşi să o avem alături de noi pe măicuţa Gavrilia, autoarea volumului amintit mai sus, care ne va oferi mărturia sa despre maica Gavrilia, alături de care a trăit experienţe deosebite legate de iubire şi de conştiinţă, căci maica Gavrilia nu era un spirit limitat şi fanatic, ci o persoană care cuprindea în inima ei întreaga lume. A lucrat în India, Africa, Anglia sau America. Putem spune că a fost o adevărată revoluţionară contemporană (în sensul duhovnicesc al cuvântului). Ea a oferit un exemplu viu al drumului pe care omul trebuie să-l urmeze pentru a ajunge la Hristos.

Soră Gavrilia , pentru noi este o adevărată binecuvântare să vă avem alături de noi! Să începem cu câteva elemente biografice ale maicii Gavrilia, mai precis, cu rădăcinile sale din Constantinopol.

Maicuța Gavrilia (ucenica Maicii Gavrilia): Faptul că s-a născut în Constantinopol a fost un mare avantaj. A crescut într-un mediu cu foarte multe etnii şi religii, ceea ce a pregătit-o pentru lucrarea iubirii pe care a săvârşit-o mai apoi, în afara graniţelor Greciei. Cine nu a ieşit niciodată din ţară nu poate înţelege motivul pentru care maica Gavrilia şi-a dăruit întreaga dragoste popoarelor din afara Greciei.

Cartea scrisă despre ea i-a determinat pe mulţi să o iubească şi să o aprecieze, însă a stârnit şi întrebarea: ce treabă a avut o femeie ortodoxă în India?

Maica Gavrilia s-a născut în Constantinopol, în 1897, din părinţi bogaţi. A avut parte de o educaţie pe diverse planuri şi a învăţat mai multe limbi străine. Pentru epoca în care a trăit, a avut o educaţie neobişnuit de înaltă. A fost cea de-a doua femeie înscrisă la Facultatea de Filosofie din Salonic. În anul 1938 şi-a înţeles pentru prima oară vocaţia, ceea ce a făcut-o mai apoi să-şi părăsească familia iubită. Trebuie să spun că a trăit într-o familie plină de iubire, ea fiind ultimul copil şi poate cel mai răsfăţat.

Din câte mi-am dat seama, era foarte legată de mama ei.

Da, aşa este. A avut o relaţie deosebită cu mama şi cu surorile sale. Ele i-au vorbit mai întâi despre Dumnezeu, pe vremea când era un copil mic, pentru că tatăl ei era la lucru. Aşadar, a simţit pentru prima oară chemarea călugăriei în anul 1938. În casa lor veneau des mari părinţi de la Sfântul Munte. De ce? Pentru că tatăl lor avea monopolul asupra producţiei de cherestea din Athos. Aşadar, a avut contacte cu monahismul ortodox de mic copil. Dar nu aceasta a determinat-o să urmeze calea călugăriei. Niciodată nu a existat în ea, până mai târziu, dorinţa de a merge la mănăstire, aşa cum există în alţi oameni. Nici nu se gândea la aşa ceva. De altfel, s-a călugărit la aproximativ 62 de ani, adică foarte târziu.

Să ne întoarcem la Salonic. În anul 1938, pe vremea dictaturii lui Metaxas, a plecat de acasă doar cu o liră englezească în buzunar. Ce poţi să faci cu o liră? Nimic. A plecat însă cu credinţă în Dumnezeu şi a reuşit să obţină viză (pe atunci, nu se dădeau vize în Grecia), ajungând la Londra. Acolo a făcut diferite munci ca să supravieţuiască. A îngrijit copii, a făcut-o pe învăţătoarea, a fost probabil femeie de serviciu cu ziua, a îngrijit o doamnă bătrână şi, în paralel, a început studiile. Întâmplător, oare? Trecând pe un drum, a văzut o tabelă pe care scria: „Fizioterapia picioarelor”. Aceasta a fost alegerea ei: să fie fizioterapeut.

A urmat drumul smereniei.

Credea cu totul că munca omului care presupune atingerea trupului bolnav reprezintă o prelungire a sufletului.

Aşa este.

Atunci când atingi partea bolnavă a unui om, el îşi deschide sufletul. Măicuţa spunea: „În spatele unui picior dureros se află o inimă îndurerată”. Veneau la ea oameni pe care, chipurile, îi durea piciorul, dar în realitate, veneau să-şi mărturisească suferinţa.

Fiecare cu suferinţa sa.

Aşa este. Aş dori să fac o paranteză. Sensibilitatea contemporană din aşa-zisa muzică uşoară a sesizat lucrul pe care doresc să vi-l spun în continuare. Există o melodie grecească ce vorbeşte despre mici călătorii pentru uşurarea suferinţelor. Aceasta este viaţa! Trecem prin viaţă purtând o rană de nevindecat. Până la urmă, o vindecă Domnul. Dar până atunci, fiecare poartă cu sine această durere.

Rana poate fi şi un izvor!

Aşa este. De aceea, în momentul în care aţi spus că viaţa iubirii este viaţa crucii, voiam să adaug că viaţa jertfelnică cuprinde în ea bucuria Învierii.

Bucuria este cuprinsă în însăşi slujirea lui Dumnezeu.

Fără îndoială.

Dumnezeu vrea să ne ofere bucuria şi chiar ne-o oferă.

Maica Gavrilia spunea că atunci când omul iubeşte, cei de lângă el pot să creadă că se chinuie, pe când el nici măcar nu-şi dă seama că se chinuie, pentru că simte o bucurie care îi cuprinde întreaga fiinţă.

Cel care iubeşte este un om care se dezvoltă.

Aşa este. Foarte frumos aţi spus.

De aceea, bucuria este de o fiinţă cu iubirea. Dar vai dacă nu există bucurie în iubire! Ce altceva mai rămâne?

Nu se poate să nu existe bucurie în Hristos! Această idee era mereu propovăduită de maica Gavrilia. Bucuria izvorăşte din jertfă. Dar de ce să vorbim despre jertfă? Ea nu privea suferinţa ca pe o jertfă. Era mereu plină de bucurie, prin dragostea pe care o oferea celorlalţi. Iar această bucurie era contagioasă, făcându-ne pe noi să ne întrebăm: „De ce ne bucurăm, oare?”. Ne bucuram pentru că ea ne transmitea această bucurie.

Mulţi cred că putem progresa numai prin durere. Personal, consider că şi prin bucurie putem ajunge foarte departe, pentru că bucuria reuşeşte să ne ridice deasupra celor pământeşti.

Desigur.

Trebuie să facem deosebire între bucurie şi fericire. Cuvântul „fericire“ duce în direcția greşită, pe când bucuria este o stare duhovnicească. Ea este darul Duhului Sfânt.

Aşa este.

Continuaţi, măicuţă.

Aşadar, maica Gavrilia se afla la Londra. A trebuit să rămână acolo, pentru că începuse cel de-al doilea Război Mondial. De altfel, în acest oraş a trecut şi prin experienţa bombardamentelor. Era perioada când a cunoscut o serie de ciprioţi.

Da.

Se poate să fi venit anterior în contact cu ciprioţii. Dar de atunci înainte, este sigur. Maica Gavrilia menţionează lucrul acesta în jurnalul său. În acelaşi timp, a fost aproape de cei care sufereau de pe urma războiului. Pot să vă dau un exemplu. O evreică ‒ ce îi era prietenă, fiind și prima persoană de altă credinţă care intră în viaţa ei ‒, avea claustrofobie şi nu putea să intre la subsol, unde se refugiau oamenii în timpul bombardamentelor. Măicuţa o lua de mână şi mergeau împreună să colinde străzile, până când suna sirena ce anunţa un nou bombardament. Încerca să o îmbărbăteze, spunându-i: „Dacă este să cadă o bombă peste noi, înseamnă că aşa a fost voia lui Dumnezeu, iar noi nu putem să facem nimic”. După ce s-a terminat războiul, s-a întors în Grecia, unde a slujit la serviciul de prim ajutor.

Voi mai deschide o paranteză. În timpul cât a stat în Anglia, a avut binecuvântarea să-l cunoască pe Iacov Virvos, care a fost în acea perioadă şi duhovnicul ei. Astfel, a legat o puternică prietenie cu sora acestuia, Eleni Virvos, care a constituit pentru noi un preţios izvor de informaţii.

De la ea v-au parvenit foarte multe informaţii.

Da. Ele au fost cuprinse în cartea despre maica Gavrilia. Aşadar, maica a plecat din Anglia şi s-a stabilit în Grecia. A stat un an la Salonic, unde a predat limba greacă şi a făcut catehism la o şcoală de fete, pe care le lua în fiecare duminică la biserică.

După aceea, s-a dus la Atena, unde a deschis propriul ei cabinet de fizioterapie, în centrul oraşului. Clădirea mai există și astăzi. În plus, o am în fotografii. Simţea prezenţa lui Dumnezeu prin faptul că un genunchi sau o gleznă care trebuia să se vindece într-o lună sau două se recupera complet în numai 15 zile. Atunci a conştientizat faptul că nu poate lua bani pentru munca sa, pentru că AAAltcineva era Terapeutul. În acelaşi timp, aşa cum aflăm de la prietena sa, Eleni Virvos, banii pe care îi primea îi dădea săracilor. La sfârşitul zilei nu îi rămânea nimic.

Am înţeles că dădea bani copiilor ca să-şi continue studiile. Îi ajuta pe ascuns.

Mereu s-a întâmplat aşa. Eu am aflat cum stăteau lucrurile de la o fată hipoacuzică, de care râdeau celelalte fete din Salonic. Ea mi-a spus că măicuţa dădea bani copiilor, fără să afle nimeni nimic. În perioada aceea, părinţii ei erau încă în viaţă. În 1954, în ziua de dinaintea Bunei Vestiri, i-a murit mama, care a fost iubirea vieţii ei – un om care întruchipa tot ce era mai curat, mai frumos şi mai sfânt.

Cea care mereu îi umplea bateriile.

Aşa este.

Era, aşa cum se exprima cândva un părinte cipriot, „instalaţia electrică de la care se alimenta cu putere”.

Da. În seara aceea, a fost ca şi cum mama ei ar fi luat mâinile fiicei sale şi le-ar fi pus în mâinile lui Hristos. Din acel moment, în maica Gavrilia s-a produs o renaştere uimitoare. De fapt, o moart și o naştere. Tot ce era mai important murise şi, astfel, a putut să înceapă o viaţă nouă.

A fost vorba de o deşertare.

Deşertare, moarte, spuneţi-i cum vreţi. În acea seară a avut o experienţă duhovnicească puternică. Întreaga noapte, icoana Mântuitorului pe care o avea a strălucit atât de puternic, încât nu putea suporta intensitatea luminii. Atunci a simţit chemarea faţă de India. Până în acea zi nu avusese o atracţie specială faţă de această ţară. Ştia doar că era vorba despre un popor cu o anumită tradiţie şi cultură.

Şi foarte chinuit…

Nu era vorba despre un popor credincios, ca să o atragă. De aceea, ideea de a merge în India i s-a părut ciudată. De unde şi până unde India? A doua zi dimineaţă, a auzit bătăi în poartă. S-a dus să deschidă şi a dat cu ochii de un indian, trimis de o doamnă din Anglia să-i aducă un pachet.

Gândul despre India deja se materializa…

Întocmai. La clinică, găzduia adesea oameni. Dormea la părinţii săi, aşa că rămânea mereu o cameră liberă cu un pat. Prietenii ei ştiau de acest lucru şi trimiteau la ea oameni care nu aveau unde să doarmă. Aşadar, l-a întrebat pe indian: „Cum de aţi ajuns pe aici?”. Iar el i-a răspuns: „Sunt în drum spre India”. „Şi eu vreau să mă duc în India. Puteţi să mă aşteptaţi să vând ce am şi să merg cu dumneavoastră?”. A doua zi, a început, cu adevărat, să vândă ce avea! În cele din urmă, nu s-au dus în India împreună. Măicuţa şi-a zis: „Iată că Domnul ne cheamă unul câte unul”, după care a plecat. Prima oprire a fost în Cipru. De acolo, a trecut vizavi, la Locurile Sfinte (Ierusalim). După aceea, a străbătut Iordania, Siria, Irakul, Iranul. A călătorit cu autobuzul vreme de 11 luni. Mie aşa ceva nici nu mi-ar trece prin minte să fac, chiar dacă aş fi de 20 de ani. Cum poate un om să reziste astfel…

Era destul de înaintată în vârstă.

Da. Se întâmpla în 1954… Avea cam 56 de ani.

Purta pe umeri o viaţă întreagă.

Să nu uitaţi că era femeie…

Şi că a trecut prin ţări islamice.

Şi totuşi… De fiecare dată, Domnul îi trimitea în cale câte un om cinstit, care-i spunea: „Nu-ţi face griji. Îţi păzesc eu valiza. Du-te să te speli şi să faci tot ce este nevoie”. Desigur, dacă întâlnea pe drum vreun om suferind, avea grijă de el. Uneori, în locurile pe unde se oprea era invitată chiar să intre în moschei. A trecut prin multe greutăţi şi a ajuns în cele din urmă în Persia, la Teheran. De acolo, trebuia să o ia spre Pakistan. Oamenii îi spuseseră ca nu cumva să treacă prin Afganistan, pentru că era foarte periculos. La un moment dat, în drum spre Pakistan, s-a oprit puţin. Acolo o aştepta o surpriză. Hanul din acel loc era proprietatea unor oameni din Constantinopol. Vă daţi seama ce a însemnat ca, după 11 luni prin ţări musulmane, să se pomenească dintr-odată acasă la ea!

Extraordinar…!

Următoarea oprire a fost India. De aici încolo se deschide un capitol foarte important al luptei ei pentru dragoste şi credinţă. Rămăsese deja fără bani. Astfel a început, aşa cum zicea ea, „aventura în Hristos”, adică marea aventură a credinţei. De altfel, credinţa este o aventură, un risc permanent şi o lăsare în voia necunoscutului. Este ca mersul pe apă al lui Petru. Când i se zicea: „Unde te duci tu fără o recomandare şi fără o adresă? Unde crezi c-o să ajungi?”, ea răspundea: „Scrisoarea mea de recomandare este Domnul. Nu am nevoie de altceva”. Incredibil…

De aceea a fost în stare să mişte munţii.

Aşa este!

Prin credinţa ei, a mişcat munţii din loc. Descrierea drumului urmat de maica Gavrilia mi-a lăsat impresia că avea în ea ceva indestructibil. În afară de forţa interioară de a trece peste greutăţi şi piedici, cred că era, cu adevărat, binecuvântată – avea un întreg arsenal de platoşe şi de arme duhovniceşti.

Avea cu ea scutul credinţei, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. Pentru maica Gavrilia, suferinţele şi lipsurile nu au fost o piedică pe drumul către Hristos. Ceilalţi spuneau: „Să nu te duci în cutare loc, pentru că este interzisă trecerea”. Dar ea răspundea: „Ba o să mă duc”. Îi lăsa pe toţi fără grai. „Nu e cu putinţă”, îi ziceau. Sau: „Poate că ai ştiut totul dinainte. De aceea ai fost atât de liniştită şi sigură de ceea ce avea să se întâmple”. Iar ea spunea: „Nu este vorba de aşa ceva, ci de faptul că încep să mă obişnuiesc cu minunile lui Dumnezeu” – adică micile minuni pe care Domnul le săvârşeşte în viaţa fiecărui om şi pe care noi nu le observăm.

Am impresia că această femeie a fost un adevărat Alexandru cel Mare în variantă duhovnicească.

Nu ştiu dacă a fost un Alexandru cel Mare, dar cert este că a oferit lumii întregi, pe acolo pe unde a trecut, o imagine deosebită a ceea ce înseamnă elenism şi Ortodoxie.

Am observat că avea mult umor.

Foarte mult!

Asemenea oameni sunt rari. În ziua de astăzi, oamenii sunt închişi în ei şi umorul aproape nu mai există.

Aşa este, toţi par foarte serioşi.

Şi îşi iau mereu un aer de importanţă.

Eu o priveam şi mă fascina. Era o persoană foarte abilă, incredibil de spontană şi cu un umor debordant. Odată, am ascultat o predică înregistrată pe o casetă, a părintelui Vasile Gondikakis, în care se referă la un moment dat la umor. Spunea că în Sfântul Munte era un bătrânel sfinţit care îşi săpase mormântul. Părintele Vasile s-a dus să-l caute şi l-a găsit stând la soare în mormânt, cu mâinile sub cap. „Ei, părinte, ce faci acolo?”, iar răspunsul său a fost umoristic. Vreau să spun că lacrima şi râsul sunt două lucruri care trebuie să existe împreună. Dumnezeu nu ne cere numai lacrimi. Viaţa este alcătuită şi din momente foarte comice.

Chiar şi în Evanghelie putem constata că există momente pline de umor.

Aşa este.

Uneori se întâmplă să râd cu poftă mai ales când citesc Epistola Sfântului Apostol Petru sau întrebările evreilor, în care se relaţionează lumea măruntă a raţiunii cu cea a spiritului, adică a Duhului Sfânt. Un asemenea umor avea şi maica Gavrilia, pe care, personal, o cunosc numai din cartea pe care aţi scris-o despre ea.

Ce spuneţi?…

Dar de unde s-o cunosc? Şi îmi pare rău pentru lucrul acesta. În viaţa mea am cunoscut numai părinţi, care nu ştiau nimic despre ea.

Da. Nu o ştiau.

Dar o cunoaştem acum.

Poate că aşa a fost mai bine. Adunând material pentru carte, am cunoscut laturi ale caracterului maicii Gavrilia pe care nu le ştiam, chiar dacă am trăit destul de mult timp alături de ea. Nu era o persoană care să spună prea multe despre ea însăşi.

Câţi ani aţi fost alături de maica Gavrilia?

Am cunoscut-o timp de 8 ani şi am stat alături de ea 6 ani. Pentru mine, lucrul acesta a fost o mare binecuvântare. Aveam senzaţia că o cunosc foarte bine. Dar s-a dovedit că fiecare dintre noi ştia doar o parte dintr-un mozaic nesfârşit.

Să ne întoarcem în India, la indestructibilitatea caracterului său. Să amintim şi episodul cu tigrul. Călătorea împreună cu nişte oameni pe care nu îi cunoştea. De altfel, India este un adevărat haos. Am fost în India. Acolo, animalele, oamenii, tradiţiile şi mitologia sunt una. Există o anumită spiritualitate în această ţară, dar şi foarte mult primitivism.

Da. Aşa este. Măicuţa Gavrilia avea darul de a radia ceva ca o energie. Oricum, acest fenomen îi făcea pe ceilalţi să o respecte foarte mult şi să plece capul dinaintea ei. Când o vedeai, parcă erai cuprins de frică sfântă, deşi niciodată nu căuta să se impună. Era un om simplu.

Asemenea oameni au în ei harul lui Dumnezeu.

Această energie pe care o emitea nu avea de-a face cu limba în care se exprima. Ea putea fi la fel de bine percepută şi de indieni, şi de chinezi, spre exemplu.

Ca popor, indienii au o foarte mare moştenire culturală. Ei fac parte din popoarele cele mai vechi. De-a lungul timpului, s-a produs o anumită cristalizare spirituală, care se păstrează şi astăzi. Când maica Gavrilia s-a oprit la un moment dat într-o staţie, au venit la ea doi copii cerşetori, pentru că maica era europeană şi se presupunea că avea mulţi bani. Dar ea n-a avut să le dea bani ‒ în schimb, le-a întins două bomboane. Au mai venit şi alţi copii cerşetori, iar bomboanele s-au terminat. A venit în fine încă unul, care era foarte trist. Nu mai avea nimic pentru el. Şi-a întors buzunarele pe dos ca să-i arate că nu avea ce să-i dea. Atunci, copilul s-a dus iute la un pom şi a adus un fruct de mango. Maica Gavrilia s-a emoţionat până la lacrimi. Totul s-a petrecut în sala de aşteptare din staţie. Deodată, toţi oamenii din jurul ei s-au îndreptat spre ea şi i-au făcut metanie în stil indian. Ea a rămas perplexă, pentru că nu ştia ce se întâmpla. Atunci, un domn s-a întors spre ea şi i-a spus: „În religia noastră, atunci când un cerşetor îţi face un dar, înseamnă că eşti omul lui Dumnezeu”.

Foarte important episod.

Practic radia har sfânt!

Da. Era ca Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi el a fost un călător prin această lume, până când s-a întors acasă la el, la Roma, unde nu-l cunoştea nimeni. La fel ca Domnul nostru Iisus Hristos, aceste suflete au venit din cer, ca să ne ofere nouă mărturia originii lor şi să-L slujească pe Cel de Sus.

Aşa este.

(Klitos Ioannidis, Patericul Secolului XX, traducere de Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galaţi, 2007)