Pocăința înseamnă să-ți asumi responsabilitatea pentru păcat, pentru greutate, să nu acuzi pe altcineva, să nu te scuzi pe tine și să ceri iertare: „Doamne, iartă-mă! Îmi pare rău pentru răul pe care l-am făcut!”

Și concret, uite, postul ăsta putem să-l folosim așa, tot cu gândul la moarte, dar cu gândul la moartea Mântuitorului și noaptea de Înviere. Să ne privim viața așa cu tot ce-am făcut noi rău:

„Doamne, iartă-mă, am ucis o vrabie când eram mititel, am furat un cocoș când eram mai măricel, am bătut o colegă, am furat un pix...”

De-aici încolo nu mai merg, că nu-i frumos să le spui, e rușinos; după pix încolo sunt lucruri mai rușinoase. Deci, să le cerem iertare: „Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!” Deci, cu știință, cu neștiință.

Dar în același timp, să luăm toată viața așa și să mulțumim pentru tot binele pe care l-am avut în viață! Asta ne întărește pocăința, ne ajută mai mult să cerem iertare pentru ce-am greșit.

Păi să-ţi întrebi inimioara. Ce să faci? În fiecare dimineaţă să conştientizezi că: „Doamne, eu n-aş fi putut să mă bucur de ziua de astăzi, dacă mama mea şi tatăl meu nu mi-ar fi dat viaţă, că puteau să nu mi-o dea, puteau să mă ucidă prin avort.”

La vârsta dumitale sunt foarte mulţi copii care n-au apucat să se nască. Şi, dacă te gândeşti şi-i săruţi mâna mamei în fiecare dimineaţă în gând: „Sărut mâna, mamă, ca nu m-ai dus acolo, să mă omori, şi că mi-ai dat viaţă!” se vor schimba multe. Chiar şi dintre copiii noştri numiţi „copiii străzii”, au conştientizat acest dar… Ei, vă daţi seama, erau foarte supăraţi pe mamele lor pentru că aveau nişte vieţi… aveau nişte mame… majoritatea erau abandonaţi sau mamele se prostituau în prezenţa lor, şi îi trimiteau la cerşit…. Nici nu vă puteţi imagina ce-au putut să sufere acei copii, şi sigur că-şi urau mamele…

Şi, atunci când îţi urăşti mama sau tatăl, viaţa este cel mai cumplit chin, pentru că o urăşti în sângele tău, în originea ei! Ei, încercând eu să-i ajut să se împace cât de cât cu mama, să aibă o relaţie cât mai aproape de normal, îi întrebam dacă le-ar fi plăcut să nu fie, să nu se fi născut. Şi ei spuneau: „Nu, nu, nu, îmi pare bine că sunt!” Şi le explicam: „Uite, dacă mama te-ar fi avortat, n-ai fi fost.” „Aaa! Atunci sunt bucuros, îi mulţumesc mamei!” aveau un motiv pentru care să-i mulţumească.

Voi, sunt sigură că aveţi mai multe motive să-i mulţumiţi, nu? Apoi, cum spunea părintele Vasile Mihoc la o conferinţă la noi, la Craiova, faceţi-i o bucurie cât de mică, aşa, cât un „bip” de celular! Din toate impulsurile astea pe care le aveţi pe telefonul mobil, risipiţi unul ca să-i daţi mamei un bip, cum se spune. Da? Şi îi spui: „Mamă, când primeşti un beep de la mine, să ştii că eu îţi spun: „Sărut mâna, te iubesc şi mi-am adus aminte de tine!” Sau, dacă descoperi la tine ceva care nu ţi-a plăcut la mama, sau la tata, să nu-i judeci, ci să zici: „Doamne, ce bine că eu, cu ajutorul Tău, voi putea să lucrez, să vindec această neputinţă a mamei mele!”

Niciodată să nu zicem: „Eu n-am să fac niciodată ca mama!”, că vă veţi trezi că veţi face exact ca mama sau exact ca tata pe care-i judecăm. Să nu-i judecăm, ci să-i cinstim! Să-i cinstim oricum ar fi pentru că nu ei cer asta, ci Dumnezeu! Vedeţi, Dumnezeu nu ne cere să-i iubim pe părinţi mai mult decât pe aproapele, ba chiar ne cere să ne lepădăm de ei la maturitate, ci să-i cinstim. Şi să întrebăm pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă să-mi cinstesc părinţii?”, şi El ne suflă: "Îţi doresc să biruieşti!"

Extras din "Monahia Siluan Vlad, Meşteşugul bucuriei vol. 2, Editura Doxologia, Iaşi