Mă impresionează tare când pacienții care-s în apropierea morții te privesc direct în ochi și nu-și schimbă direcția privirii deloc. Se uită la tine încercând să caute răspunsuri. Nu la întrebări din sfera banalității omului sănătos: „de ce mi se întâmplă mie?”, „de ce doar eu o duc greu?” și altele asemenea... 
Ci caută să vadă de ce nu ești fericit, când tu – binecuvântatule – ești în picioare, lângă patul de suferință al unuia care nu s-a mai ridicat de mult timp.
De ce deznădăjduiești, când tu miroși a parfum iar el a boală, când tu încerci mâncăruri noi, iar el abia-și înghite saliva?
De ce te grăbești când, cel puțin teoretic, tu ai viața înainte, iar el mai are doar zile sau ore?
Uneori, îi vezi privindu-te fix și numai dacă treci pe coridoare. De n-ar fi cuminți, cred c-ar vrea să ne țină lecții apăsate și dure. Nu de dragul dreptății, ci ca să-nvățăm să iubim mai mult și să fim mai bucuroși.
Dar așa... Ei vor merge tăcuți dincolo și ne vor privi de sus, cu aceeași speranță că până mai suntem vii, vom înțelege că doar mulțumirea ne poate transforma piatra-n pernă.

(Pr. dr. Bogdan Chiorean)