Diavolul se spală pe mâini

Toată lumea vorbește despre toate. Aproape nimeni despre el. Oamenii vociferează, acuză, jignesc, amenință, batjocoresc. El tace mâlc. De la izbucnirea pandemiei se discută interminabil și fără rezultate notabile despre simptomele covid și remedii, despre efectele benefice sau dăunătoare ale vaccinului, despre certificatul verde și îngrădirea libertății personale, despre degringolada economică și uriașele facturi care stau să vină, despre oculta mondială și dominația prin propagarea fricii, despre incapacitatea guvernelor de a gestiona situația sanitară. El ascultă liniștit.

Se vorbește uneori despre Dumnezeu, mai rar se vorbește cu Dumnezeu. Despre el, nici pomeneală! În tot acest timp acumulăm tristeți, spaime, suferințe, lacrimi, despărțiri. Lumea se clatină din temelii, din noi se scurge viața. Și lui îi convine de minune.  
Ce o fi cu el? Atât de discret, atât de absent! I s-o fi întâmplat ceva? Poate că, obosit de atâtea operațiuni spurcate, și-a luat concediu de odihnă. Poate că se teme de covid și a intrat în mohorâtă izolare, delegând altor profesioniști atribuțiile-i infame. Poate că nu rezistă concurenței acerbe din partea pământenilor. Sau, sătul de propria-i mârșăvie, a decis ca pentru o vreme să ne lase în plata Domnului.  
 

”Cea mai reușită viclenie a diavolului, scrie Baudelaire, constă în a ne convinge că nu există.” (”Mici poeme în proză”). Să îi recunoaștem expertiza de iluzionist desăvârșit. Diavolul se spală pe mâini de pătimirile noastre. Oricine este de vină, toată lumea este de vină, în ultimă instanță Dumnezeu Însuși Care provoacă și permite atâtea nedreptăți, suferințe și decese. La nivel public, diavolul joacă magistral rolul inocentului.  
Sfântul Pavel este de cu totul altă părere: ”Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12). În viziunea apostolului, trupul și cele care privesc trupul, inclusiv boala care îl macină, nu reprezintă principala miză. Din altă parte vine marea primejdie.  
 

Prezența diavolului în vremuri pandemice se manifestă în cel puțin 3 moduri:
 

1. Dihonia.

Lumea s-a rupt în două tabere înverșunate care se năpustesc deseori la propriu una asupra alteia. Chestiunea vaccinului sfâșie comunități, prietenii și familii. La serviciu unii îi acuză pe alții că atentează la viața lor, prieteniile se frâng din același motiv, rudele evită să se întâlnească fără certificat verde, Biserica însăși pare fracturată. Diavolul își onorează numele: grecescul διάβολος (diábolos) desemna în practica veche acea lovitură dibace de lance care spinteca animalul vânat. Cuvinte precum divorț, dezbinare, divizare sunt apropiate ca formă dar mai ales ca sens de diavol. Totodată ebraicul ”satan” se traduce prin ”acuzatorul” sau ”calomniatorul”, iar el nu își trădează niciodată reputația. Cu îndârjire și fără oprire, cu argumente și cu sudalme, îl defaimă pe om înaintea lui Dumnezeu, Îl hulește pe Dumnezeu înaintea omului și, mai facil, îl ocărăște pe om înaintea omului. Spectacolul nefast al lumii spintecate îl umple de plăcere. Din cele mai vechi timpuri stăpânii l-au înțeles: divide et impera! 
 

2. Confuzia.

Totul este tulbure, nimeni nu mai înțelege nimic, puzderie de informații și tot mai puțin discernământ, previziuni sumbre, scenarii absurde, tot mai puține certitudini. Înțelepții oficiali debitează enormități, politicienii se fac de batjocură, specialiștii se contrazic vehement, am devenit cu toții buimaci. Un întuneric de nepătruns a cuprins mințile omenești și nu dă semne că s-ar risipi prea curând. Orbii bâjbâie în căutarea unui licăr de speranță și nu izbutesc să găsească drumul. Încă de la început dușmanul a strecurat în mintea omului îndoiala, zăpăcindu-l, smintindu-l și convingându-l în cele din urmă să își trădeze Creatorul (Facere, capitolul 3). În țarina lumii  seamănă neghină încercând să compromită grâul semănat de Dumnezeu (a se vedea Matei 13, 24-43). Mântuitorul îl demască drept tatăl minciunii (Ioan 8, 44), care deformează, denaturează, falsifică, alterează, măsluiește, strâmbă realitatea. Hohotind satisfăcut, prințul întunericului  ne-a stins lumina. 
 

3. Tristețea.

Nu doar covidul face numeroase victime, cât mai ales frica de moarte. Încercând să uite de primejdia bolii și de toate neajunsurile acestei perioade, mulți se aruncă în patimi, predându-se de bunăvoie în mâinile lui. Odată consumate, patimile lasă locul unei tristeți și mai mari. Fantome sinistre mușcă inimile, gheare ascuțite strâng tot mai mult. Tâlhărit de speranță, paralizat de frică, resemnat în fața primejdiei, omul depune armele. Sfântul Ioan Gură de aur descrie tactica sinistră a inamicului: ”După cum hoţii pot, cu multă uşurinţă, să fure lucrurile din casă şi să ucidă pe stăpânii casei după ce s-a înnoptat şi s-a stins lumina, tot astfel şi diavolul, după ce răspândeşte în suflet, în loc de noapte şi întuneric, tristeţea, încearcă să răpească toate gândurile care păzesc sufletul pentru ca, odată ce l-a pustiit şi l-a lăsat neajutorat, să-l umple cu nenumărate răni.” (Despre necazuri și biruirea tristeții –II). În vreme ce lumea se scufundă în tristețe, vrăjmașul radiază de bucurie perversă.
***
Cu puțin timp înainte de pătimiri și de moarte, Domnul l-a luat deoparte pe Petru: ”Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu.” (Luca 22, 31). Cu sau fără certificate verzi, toți ne aflăm în situația  ucenicilor de altădată. 
Pentru început se cuvine să reconsiderăm sursa răului și să îl repunem pe vrăjmaș în drepturi, să îi demascăm strategia perfidă și lucrarea distrugătoare, să îi adulmecăm prezența nefastă îndărătul dihoniei, confuziei și tristeții care s-au instalat asupra lumii. 
Apoi să ne amintim că avem la îndemână armele luminii, împotriva celui care se joacă de-a v-ați-ascunselea în vreme ce lumea se prăbușește și sufletele noastre se clatină. 

(Părintele Claudiu Băzăvan)