Biet orfan cu chip de înger, șade trist pe-o piatră rece
Ploaia asta prinsă-n fulger, lumea parcă vrea s-o-nece.
Lui nu-i pasă nici de ploaie, nici de fulger nu se teme,
Gândul lui ca pe-o scrisoare, către Domnul îl așterne.

- Doamne, Tu ai fost ca mine, părăsit și-nfometat?
Când ai vrut un colț de pâine, l-ai cerut și Ți l-au dat?
Doamne, Tu ai fost vreodată însetat și zdrențăros?
Doar c-o haină căpătată de la vreun creștin milos?

Plâns-au ochii Tăi, Iisuse, așa cum au plâns ai mei,
Cu suspinele ascunse și cu grea durere-n ei?
Ți-ai dorit o alinare? Ai primit o mângâiere,
Când stăteau să Te doboare ale lumii vorbe grele?

Ți-ai dorit să ai o casă, frați, surori să te iubească?
Să vă strângeți toți la masă cu o dragoste frățească?
Te-au lovit ca și pe mine, când căzut erai în tină?
Ai simțit că lângă Tine e vreo mână ce Te-alină?

Doamne, iartă-mi îndrăzneala, de-a Te întreba pe Tine,
Dar nu-mi iese socoteala, de ce alții nu-s ca mine?
Oare ce-am greșit la ceruri, de-s lăsat în voia sorții,
Și acei ce mi-au dat viață, au trecut hotarul morții?

O lumină îl mângâie ca o aripă de înger,
Nu-i lumina dimineții, nici lumina de la fulger,
Simte multă bucurie... și nu poate să privească
Doar aude-o voce blândă din lumina cea cerească:

- Fiul Meu, am fost ca tine, părăsit și-nfometat,
Când vândut am fost de Iuda și-n Pretoriu judecat,
Când am mers pe Drumul Crucii, singur și plin de durere,
Și în sete și în foame, ei mi-au dat oțet și fiere.

Gol am fost în suferință, părăsit am fost de toți,
Și cămașa de pe mine, câștigat' a fost la sorți,
Doar Măicuța Mea, sărmana, mi-a acoperit Făptura,
Cu năframa ei cea albă... toți ceilalți își vărsau ura.

Plâns-au ochii Mei, copile, cu suspinele ascunse,
Auzind jalea Măicuței și ocările aduse,
Și din înălțimea Crucii, am privit prin timp... departe...
Și am plâns văzând cum astăzi, lumea zace în păcate.

Mi-am dorit o alinare... n-am primit o mângâiere
Am strigat doar către Tatăl... și în Cer era tăcere,
Dar tăcerea cea din ceruri, era Sfânta Bucurie,
Așteptând ca omenirea, prin Iisus Hristos să-nvie!

Am ales ca ucenicii, frați ai mei să se numească
Și i-am strâns pe toți la Cină cu o dragoste frățească,
Am frânt pâinea și le-am dat-o, am întins cu ei în blide,
Chiar dac' am știut că Iuda, pe-un pumn de arginți Mă vinde.

M-au lovit cu ură multă, când căzut eram în tină,
Numai blânda Veronică mi-a adus un pic odihnă;
Cu năframa mi-a șters fruntea de sudoare și de sânge,
Peste spinii din coroană... lacrima-i porni a curge.

N-ai greșit nimic, copile... doar că omul poart-o Cruce,
Sau păcatul altor neamuri, unii sunt aleși a-l duce,
Tu ai fost ales să porți, ca orfan, o Cruce grea,
Dar cu Harul de la Tatăl, și cu Mare Mila Mea,

Vei păși cu îndrăzneală peste șerpi și peste pietre,
Lângă tine sta-vor îngeri și din ochi nu te voi pierde,
Și în ceruri ai o Maică și pe Dumnezeu Cel Sfânt,
Ai și frați... pe sfinți și îngeri... ești orfan doar pe pământ!