Atunci când facem CRUCEA, ne plecăm PREASFINTEI TREIMI! Când ridici mâna la frunte e toată înălțimea - TATĂL, apoi toată adâncimea - FIUL și când duci la umeri e toată lățimea - SFÂNTUL DUH! De aceea fuge dracul de Cruce! 
Dar, dacă o faci aşa, ca și cum ai cânta la mandolină, atunci nu știu care draci vor mai fugi! Mai mult îi încurajezi!

Mă închin la Crucea Mântuitorului și mă bucur de Învierea Mântuitorului. Dar ni se cere un lucru simplu, fără de care nu se poate.

Închină-te cum trebuie pentru nevoia pe care o ai. Iar atunci suferința rămâne ca o mare necesitate în viața omului. Suferința este în același timp bucurie, pentru că prin ea se arată măreția iubirii. Suferința este „întristarea care naște bucurie”. Ăsta-i răspunsul. E o mare greșeală să cârtești. Zi: „Slavă Ție, Doamne, numai dă-mi putere!”

(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

La data de 19 iulie 2011, stareţul Iustin Petre de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian din judeţul Constanţa pătrundea cu evlavie în chilia duhovnicului de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Momentul pe care toţi l-ar fi vrut amânat, dar pe care Părintele Papacioc îl aştepta cu intensitate, doritor de întâlnirea cu Hristos, se petrecuse.

„Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic şi un medic. Eu îl priveam cu un soi de sfială şi curiozitate în acelaşi timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viaţă, mai ales, pielea părintelui, pe mâini şi pe faţă, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneţii. Priveam şi nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil pielea s-a curăţat până a căpătat o culoare alb-sidefiu. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni în plină desfăşurare. M-am abţinut să fac aprecieri cu cei de faţă. În zilele care au urmat până la înmormântare mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau şiruri, şiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: «Ce frumos e părintele! Ce faţă luminoasă are! Ce mâini albe!». Atunci m-am încredinţat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală“, îşi aminteşte stareţul Iustin de la Casian.
Aceasta şi alte amintiri sunt cuprinse în cartea „Ochii prin care vedeam cerul“, pe care fiii duhovniceşti de la mănăstirea Ioan Casian au închinat-o părintelui Papacioc.

ÎnaltPreaSfinţitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, dezvăluie că părintele Papacioc a ajutat la ridicarea lăcaşurilor de cult, oferind banii lăsaţi în chilie de credincioşi. Atunci când cineva avea nevoie ştia că la duhovnic găseşte nu doar alinare sufletească, ci şi o mână de ajutor din cutia milei.

„Părintele Arsenie a ajutat să se zidească zeci de biserici şi mănăstiri cu banii pe care îi primea de la credincioşi. Îşi dădea toţi banii celor care veneau să-i ceară ajutor şi le zicea: «Să nu ştie nimeni, decât Dumnezeu!» Era milostiv cu tinerii, era milostiv cu săracii. Îi îmbărbăta pe cei bolnavi care veneau la el să-şi plângă suferinţele. «Suferinţa trebuie dusă la medic – le spunea - dar trebuie arătată şi Lui Dumnezeu, pentru că puterea niciunui medic nu este mai presus de puterea Lui Dumnezeu». Apoi le făcea rugăciune. Plecau de la părintele atât de întăriţi şi uşuraţi, zicând: „Parcă nu mai am aceleaşi dureri, parcă sufletul s-a mai uşurat puţin şi mintea s-a luminat» Nu lăsa pe niciun om în suferinţă! Nu căuta la faţa omului, îi primea pe toţi“, mărturiseşte ÎPS Teodosie.

Arhiepiscopul Tomisului a mai lăsat să se ştie un lucru, de care mulţi s-au întrebat. De la venirea sa în Dobrogea, numărul lăcaşurilor de cult din Constanţa s-a triplat.

„Părintele Arsenie a rămas în conştiinţa noastră atât de apropiat, fiind şi un părinte al Dobrogei. A iubit atât de mult acest ţinut! El n-a trăit în Dobrogea c-a vrut sfinţia sa. Aici a fost chemat. Dumnezeu l-a ridicat şi l-a purtat prin atâtea necazuri în viaţă care nu l-au biruit. Şi ieşind întărit şi înţelepţit din ele, a venit pe tărâmul Dobrogei, nu întâmplător, ci din rânduială dumnezeiască, să ne înţelepţească şi pe noi. A fost în multe părţi ale ţării înainte. Unde se ducea, creştinii mergeau după el. Erau vremurile acelea tulburi. Era urmărit. La urmă a venit aici, într-un loc smerit. Aici, în pământul apostolic al Dobrogei, s-a simţit, de fapt, cel mai bine. Aici a cugetat, aici s-a rugat, aici a povăţuit, în locul acesta sfânt, pământ apostolic, pământ al jertfelor, al rugăciunilor, al tuturor puterilor duhovnceşti ale înaintaşilor noştri.

De aceea am socotit că părintele Arsenie, împreună cu părintele Elefterie de la Dervent, duhovnicul meu (18 ani mi-a fost duhovnic părintele Elefterie) sunt cei mai mari părinţi dobrogeni ai vremurilor noastre. Dacă părintele Elefterie nu m-a putut primi în Dobrogea sa dragă, parcă l-a lăsat pe părintele Arsenie să mă primească aici, în 2001, când am fost întronizat pe scaunul Arhiepiscopiei Tomisului de către Preafericitul Părinte Teoctist, duhovnicul meu în acea perioadă. Atunci am mers să iau binecuvântare de la părintele Arsenie şi mi-a zis: «Înaltpreasfinţite, Dobrogea vă aşteaptă de două mii de ani!» şi mi-a dat ca un canon să înmulţesc bisericile şi mănăstirile şi să ridic credinţa dobrogenilor. Mi-am amintit atunci de părintele Sofian de la Antim, naşul meu de călugărie, care îmi vorbea adeseori despre părintele Arsenie înainte de a-l cunoaşte, şi-mi spunea: «Ce părinte curat şi înţelept este!» Nimeni nu m-a întărit atât de mult, de când am venit aici, în Dobrogea, ca părintele Arsenie. De aceea eu îi sunt atât de îndatorat şi recunoscător“, a povestit ÎPS Teodosie în cartea „Ochii prin care vedeam cerul“.