- Dumneavoastră ne-aţi vorbit de suferinţă. Poate suferinţa să înnobileze sufletul uman? Spuneţi-ne câteva gânduri despre rugăciunea inimii.
 

- Înainte de a vă spune despre rugăciunea inimii, vreau să vă spun despre suferinţă. Cred că la Teologie am spus lucrul acesta, la Seminar. Noi am fost în închisoare. Suferinţa noastră creştea cu fiecare zi, adică sistemul inventa metode de tortură care erau din ce în ce mai atroce. Chiar dacă nu ne mai torturau, dar diavolul le dădea lor cuvintele cele mai extraordinare ca să te rănească în suflet. Vedeai câte un gardian fără şcoală, şi care scotea cuvintele care să te rănească pe tine preot, să te arunce în suferinţă spirituală extraordinară.

În fiecare zi strigam la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim noi. Dar am ieşit afară.

Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa este de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui, decât să suferi. Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat: „De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau poporul rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm perversiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.

Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa: „Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”. Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferinţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.

- S-a întâmplat în puşcărie, şi mai ales la Piteşti, ca prin suferinţă să ajungeţi la limita apostaziei?

- Absolut. Însă, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a ne întoarce la adevăr.

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Suferința ca binecuvântare, Editura Cathisma)