Când eram la Iași, aveam o băbuță oarbă, mică de tot, aplecată spre pământ, care mă primea cu Ajunul. Mămăița mă aștepta cu lumânarea aprinsă, deși nu vedea nimic. Făcea niște gogoși dumnezeiești, lângă o chisea de miere: "Stați, părinte, oleacă, să vă trageți sufletul!" 
Gogoșile alea mici alintate cu miere se topeau încet în gură.
- Mătușică, cum e viața fără lumină? întreb eu odată.
- Apăi, părinte, e greu că nu găsesc lucrurile, caut ore întregi, mai uit unde le-am pus. Dar nu trăiesc fără lumină. E de ajuns să închid ochii și mintea mi se umple de frumusețile Lui Dumnezeu. Iar când visez, visez câmpuri cu soare și multe răsărituri.
Mă aplec și blagoslovesc bătrânica pe cap.
- Părinte, de-abia aștept să plec la Lumină!

(Pr. lector universitar Ioan Valentin Istrati)