Se spune că cineva purta pe umăr un băţ, de care legase două desagi. În faţă avea desaga cu păcatele altora, iar în spate era desaga cu păcatele lui. Şi el lua păcatele din desaga din faţă şi le împrăştia peste tot, toţi erau păcătoşi, numai el nu, pentru că desaga lui era în spate şi nu-şi vedea păcatele lui.

Fiecare avem sărăcia noastră, fraţi creştini, să nu uităm acest lucru! Mândrul se predică pe el (toţi au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însuşi mai înnegrit decât toţi, pentru că îşi vede numai păcatele sale. Noi ştim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cădem la acest mare examen al smereniei.

Să învăţăm să fim smeriţi cu inima, nu plecăcioşi şi plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate şi de orgoliu pe dinăuntru! Ci smeriţi cu inima, blânzi, o smerenie autentică. Şi atunci nici cuvântul tău nu o să fie aspru şi tăios. Când spui ceva, chiar un cuvânt de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresivă], nu poţi fi ascultat.

În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său.

Prin darul vorbirii, oamenii se înteleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de artă şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârşia sufletului este Dumnezeu, iar locaşul lui este omul. Măreţia, valoarea şi nobleţea sufletului stau, deci, în originea sa dumnezeiască. Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota şi Şi-a vărsat scump Sângele Său pe cruce. Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el au fost făcute toate frumuseţile lumii acesteia. Pentru el există Împărătia Cerurilor şi toate bunătătile vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ”şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9).

Nu există, deci, pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balanţă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogăţiile, frumuseţile şi plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanţa va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuşi ne spune foarte clar: ”Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

(Arhimandrit Sofian Boghiu)