Nu te mira, fiul meu! Asa este monahul. Viața monahului este un martiriu continuu. Dulcele Iisus se cunoaște în necazuri. De îndată ce Îl cauți, Îți va trimite necazuri. Iubirea Lui este nevoința. Îți dă puțină miere deasupra, sub care ascunde un depozit întreg de amărăciune. Vine mai întâi dulceața harului și urmează după aceea amarul ispitelor.

Când dorește să-ți trimită munci, te înștiințează și îți trimite ca pe un mesager barul respectiv. Ca și când ți-ar spune : „Pregătește-te!” Să aștepți de acum momentul când te va lovi vrăjmașul. Așa începe lupta cea mântuitoare.

Fii atent! Nu te înfricoșa. Nu te speria, atunci când vor veni asupra ta ” tirurile” vrajmașilor, ci opune-te cu bărbăție, ca brav ostaș al Lui Hristos, ca luptător încercat, ca războinic viteaz. Viața aceasta este un câmp de luptă. Dincolo va fi odihna. Aici exilul, dincolo adevărata patrie.

Opt ani am avut la început lupta înfricoșătoare cu demonii. În fiecare noapte o luptă înverșunată, iar în timpul zilei lupta gândurilor și a patimilor. Veneau cu săbii, topoare, securi, lopeți...

”Pe el cu toții!” strigau. Ce pățeam!!!

”Ajută-mă, Maica Domnului!”, strigam. Prindeam pe unul dintre ei și îi loveam cât puteam pe ceilalți. Îmi rupeam mâinile de pereți.

Odată a venit la mine un cunoscut din lume să mă vadă. Noaptea l-am pus să se culce în coliba mea. După obiceiul lor cu mine, au venit demonii la un moment dat și au început să-l lovească. El a început să strige înfricoșat. Se pierduse complet. Am alergat la el și l-am întrebat:

– Ce s-a-ntâmplat?

– Demonii – îmi spune. Erau să mă omoare în bătaie.

– Nu te teme – îi spun. Era pentru mine aceasta bătaie, și în seara aceasta, din greșeală, ai luat-o tu. Nu te neliniști! 

I-am spus și multe altele pentru a-l liniști, dar n-a fost chip. N-a putut să mai rămână în acel loc de chin, de martiriu. Înfricoșat, se uita în dreapta și-n stânga și m-a rugat să-l las să plece. L-am dus în miez de noapte până la Sfânta Ana și m-am întors.

Am fost în Împărăția Cerurilor atunci.

După opt ani de astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere și alte nevoințe, devenisem ca un cadavru. Am căzut la pat bolnav. Am deznădăjduit la gândul că nu mai există nădejde să biruiesc demonii și patimile. Într-o zi însă, ședeam pe scăunel și s-a deschis ușa.

Spuneam Rugăciunea minții aplecat și nu m-am uitat.

Credeam că cel care a deschis ușa este părintele Arsenie. Am simțit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc și văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înveșunare aveam în mine – și l-am apucat. În mâinile mele i-am simțit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el și războiul trupului și am devenit ca un prunc neprihănit.

În seara aceea, Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei. Eram undeva foarte sus, într-un loc nespus de frumos. Jos se vedea o piață mare și în apropiere era marea. Acolo demonii puseseră nenumărate capcane, pentru c treceau călugării. Și într-adevar, trecând, călugării erau prinși în capcane. Pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, de oriunde se putea. Iar diavolul adâncului avea capul scos din mare și – scoțând foc pe gura, pe ochi și pe nas – se bucura nespus și se veselea văzând cum cad monahii. Iar eu, văzând toate acestea, nu încetam a-l ponegri:

- Diavole al adancului! strigam. Astfel ne înșeli și ne prinzi în capcane?

Mi-am venit in fire apoi și aveam bucurie, dar și tristețe. Bucurie, deoarece am văzut capcanele diavolului. Tristețe, pentru căderea noastră, a monahilor, și pentru pericolul care ne păște toată viața noastră. De atunci am dobândit mare pace și rugăciune. Dar acela nu a încetat. A ridicat împotriva mea pe oameni. De aceea îți scriu. Să aveți răbdare și tu și ceilalți frați. E luptă mare în această viață, dacș vrei să câștigi, nu glumă! Lupta impotriva duhurilor necurate, care nu țintesc în noi cu dulciuri și lucum, ci cu gloanțe care ucid sufletul, nu trupul.

Cu toate acestea, nu te întrista! Nu da înapoi! Ai ajutor. Eu te țin, te sprijin. Te-am văzut ieri în somn. Urcam împreuna spre Hristos. Așadar, ridică-te și vino după mine!

Atenție, însă, la capcanele vrajmașilor. Vai de care cade în ele! Nu mai poate scăpa ușor din mâinile lor.

Un lucru este sigur. Diavolul nu poate singur – oricât ar vrea – să ne ducă în iad fără conlucrarea noastră.

Dar nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiasca Singur, dacă noi nu devenim împreună lucrători ai harului pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ne ajută mereu, mereu ajunge la timp în ajutorul nostru, dar vrea ca noi să conlucrăm cu El, să facem nu mai mult decât ceea ce ne stă nouă în putință.

Îmi scrii că nu ai făcut niciun progres și mă întrebi de ce. Pentru că progresul nu ține numai de puterea omului, chiar dacă acesta vrea și se ostenește. Puterea Lui Dumnezeu, harul Lui binecuvântat, acesta face totul! Acesta ridică pe cel căzut, acesta vindecă pe cel neputincios.

Să rugăm și noi din toată inima pe Dumnezeu și pe Mântuitorul nostru să vină, să ia de mână pe paralitic, să ridice din morți pe Lazăr, să dea vedere orbilor, să hrănească pe cel flămând.

Gheron Iosif

Extras din „Mărturii din viața monahală”, Ed. Bizantina, București, 1996