9:23 PM
Hristos nu se uită la fața noastră. El vede inima tuturor, gândurile

Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă și prea atrăgătoare de mila Lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toți deopotrivă. Dumnezeu nu se uită Ia mulțimea darurilor care se pun pe masă pe care Ie aduci la biserică sau în lume, ci la voința cu care se aduce darul.
Nu stă fericirea în a da mult sau a da puțin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Ați văzut: Mântuitorul era în Ierusalim și veneau boierii iudei, oameni bogați, și dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Și Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon, unde învăța lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă și avea și ea doi bănuți legați într-o batistă, cu două-trei noduri. Și îi era și rușine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era rușine că erau doi bănuți, o nimica față de cât dădeau aceia. Dar până la urmă a dezlegat și ea bănuții aceia din basma cu lacrimi în ochi și i-a pus și ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult.

Iar știutorul de inimi, Mântuitorul era acolo. El nu se uită la fața noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toți în cutia templului". „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuți, că atâta a avut. Ăștia au dat din prisosul lor, le-au rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei și i-a primit Dumnezeu cei doi bănuți mai mult decât tot ce-au dat aceștia".

Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră și la voința cu care aducem darul. „Amin, zic ție, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toți, acei doi bănuți. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume și prin casete„.

Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea Lui Dumnezeu. Ați văzut când vorbește de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: "Nici pentru un pahar de apă rece dat în Numele Domnului nu-ți vei pierde plata ta."

Cine n-a fost vreodată însetat în viața lui? Și ai văzut când mori de sete și cineva îți dă un pahar de apă cum e cristalul și rece ca gheața, ți-a dat viață. Câtă bucurie simți tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveșnicul, Preasfântul și Preaatotputemicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu știe neputința firii omenești, că nu poți trăi fără apă? Și ca să ne dea pildă bună, ne-a spus aceasta. Că a zis în altă Evanghelie: "Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor." Tu vrei să-ți dea un pahar cu apă când ești însetat, dă-i și tu altuia. Tu vrei să-ți dea cineva o bucată de pâine când ți-e foame, dă-i și tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când ești gol și vezi că tremuri de frig și n-ai o haină și-i timp de iarnă, așa îmbracă și tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem și noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult și atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu.

A Lui Dumnezeu e cerul și pământul și munții cei de aur și pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: "Domnul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-ți trebuiesc. El se uită la inimă. Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceți praznic, spune Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogați sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcinte, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogați, ca nu cumva făcând și ei vreun praznic, să te cheme înapoi, că ți-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci și pe străini.

Iaca aici plătesc oameni praznic (pomenire) de prin toată țara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Și omul trimite: „Părinte, să faci un praznic." Trimite pomelnicul lui pentru cei morți. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum sunteți dumneavoastră! Ia să vedem din câte județe sunteți, dacă v-aș cerceta acum? Și aici stau la masă și toți zic „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!). Dumnezeu știe a cui e traista cu făină de grâu, știe cine a adus făina de porumb, cine a adus borș, cine a adus untdelemn pentru borș, cine a adus salată, cine a adus orezul și au pomană toți când ziceți voi: „Bogdaproste!”

Și tu nu știi ce pomană ai făcut, nici nu te poți lăuda. Dar Dumnezeu știe: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Și așa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu știe nimeni cine a mâncat și cât a mâncat și de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie vă spun: faceți cât de puțin, numai să faceți oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puțin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult și-i mai rămâne mult. Domnul primește și de la unul și de la altul, dar mai tare primește de la acela care dă puțin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Iată ce vreau să vă spun. Când a făcut Solomon templul cel mare, în 46 de ani – ia gândiți-vă câtă cheltuială a făcut! – avea un meșter insuflat de Dumezeu, Veseliel îl chema, mai-marele meșterilor lui Solomon, care era insuflat de la Duhul Sfânt cum să facă catapeteasma, cum să facă veșmintele, capitelurile la catapetesme, cum să facă tot, după porunca lui Dumnezeu.

Și când s-a sfințit templul lui Solomon, vedeți la Cronici, în Biblie, a ținut sfințirea 14 zile, și tot Poporul, cele 12 seminții, s-au suit în Ierusalim să aducă daruri la sfințire. Și a tăiat Solomon la sfințirea templului 22.000 de boi și 120.000 de oi și milioane de păsări. Că trebuia un popor întreg să stea la masă. A făcut mii de mese pe kilometri întregi. S-a pregătit, că Solomon era înțelept tare.

Atunci trăia în Ierusalim o vădană de mulți ani, necăjită tare. Și acea biată vădană avea doar o singură capră. Și ea, când a văzut că trec atâtea care încărcate cu vin, cu untdelemn, cu covoare scumpe, cu lucruri, cu tămâie, cu făină, cu fel de fel de fiare, cu lumânări, a zis în limba ei: „Adonai, eloi Savaot! (adică: Doamne, Dumnezeul meu!) Vai mie, păcătoasa! Că eu n-am ce duce jertfă la sfințirea asta mare a lui Solomon, care-i împărat pe pământ și va fi și în ceruri, că a făcut această mare biserică„.

Dar ea ce să facă săraca? „Bani n-am, alimente n-am, untdelemn n-am, vin n-am, covoare n-am„. Ce s-a gândit ea? Avea și ea o capră A tuns capra și a luat părul de pe capră, l-a tors și a tăcut un ghem și l-a vopsit roșiatic, că a observat că au trecut atâtea care cu boi și cu cai și s-a gândit că poate trebuie la legat vreun sac, poate trebuie cineva să lege ceva o sarcină, un pachet. Și a luat ghemul acela de păr de capră în mână și s-a dus. Dar îi era rușine să spună că acela e dar. Ea îl ținea în mână și în inima ei plângea că n-a putut aduce daruri cum au adus ceilalți. Se gândea așa: „Dacă l-a cere cineva, îl dau bucuroasă, dacă nu, îl voi aduce acasă înapoi„. Că n-avea săraca altă avere.

Când a intrat în templu, era numai aur peste tot, leviții – diaconii Vechiului Testament – așezau chivotul mărturiei în sfântul altar. Acolo era Sfânta Sfintelor, sfânta masă din aur curat, unde numai arhiereul intra o dată în an, ca să aducă jertfe pentru sine și pentru greșelile poporului. Acolo era chivotul legii Domnului pe masă, heruvimii slavei, tot ce aveau ei mai scump. Dar la sfânta masă, cum era chivotul legii Domnului – lada – acolo, s-au gândit ei: „Măi, vine atâta popor în templu și are să se ridice praful și are să ajungă pe chivotul legii Domnului. Hai să-i facem o draperie care să-l acopere”.

Acela era cortul mărturiei. Cortul acesta l-au făcut din mătase răsucită, mohorâtă, cum spune în Biblie, foarte scumpă mătase. L-au făcut cu verigi de aur până sus. Și intra o dată în an arhiereul în Sfânta Sfintelor. Dar ce au zis unul către altul:

— Măi, dacă verigile-s de aur și ele au să prindă praf, că se ridică de la suflarea poporului peste catapeteasmă, ar fi bine ca la verigile acestea să punem o ață aspră, ori de păr de cal, ori de păr de capră, și când se vor trage verigile, ața, fiind aspră, va șterge praful de pe ele, să le curețe de câte ori se va intra acolo.

— Bine ar fi, măi, dacă am găsi niște păr de capră.

Au căutat prin templu:

– Măi, să vedem pe cine om găsi, cine are capre?

O văd pe mătușa care ținea în mână ghemul acela de păr de capră.

– Mătușă, dar ghemul acesta de ce-l ții?

— Dragul mamei, poate-i trebuie cuiva.

– Dă-ni-l nouă.

—- Dacă vă trebuie, luați-l.

Ea era bucuroasă că i l-a luat. Unde a primit Dumnezeu ghemul de păr de capră al mătușii? În Sfinta Sfintelor. Așa iubește Dumnezeu inimile cele smerite. Și i-au zis ei:

– Mătușă, ne trebuie o ață chiar la cortul mărturiei, în Sfânta Sfintelor, să legăm verigile cele de aur ca să se curețe cu ață aspră.

Și când s-au dus ei, au zis:

– Iată tocmai aici în templu am găsit un ghem de păr de capră.

Și au zis leviții:

— Vezi cum poartă Dumnezeu grijă de templu! Hai să-l legăm.

Și când au pus ghemul acesta de păr de capră, de sus și până jos, n-a fost nici mai lungă, nici mai scurtă ața, ci exact cât trebuia. Atunci s-au minunat toți, că a fost părul acela de capră exact cât le-a trebuit la draperie la cortul mărturiei. Și atunci noaptea s-a arătat îngerul Domnului lui Veseliil, mai-marele meșterilor lui Solomon, și i-a spus: „Veseliil, iubitul meu, să-i spui lui Solomon că el este întâiul ctitor al bisericii și al doilea după el e femeia aceea cu ghemul de păr de capră, că a trecut-o Dumnezeu ca al doilea ctitor„. Și ghemul acela de păr de capră al ei a făcut mai mult decât toate vistieriile lui. S-a minunat Solomon: „Cu adevărat Durnnezeu caută la inima înfrântă și smerită„.

V-am spus aceasta că un ghem de păr de capră a făcut mai mult decât toate vistieriile lui Solomon care a pus el 46 de ani la biserică. Pentru ce? Pentru că femeia l-a adus cu smerenie la Dumnezeu.

Citeam într-o carte aceasta și mă gândeam: Ia uite măi, Preasfintul și Preabunul Dumnezeu câtă milă are de văduve și de oamenii necăjiți și cum primește El darul cel mai mic de la oameni, pe care îl aduc în smerenie, pentru că săracii nu pot face mai mult. Vedeți voi cât iubește Dumnezeu smerenia? Ea a adus ghemul acela, săraca, că atâta a avut, iar Dumnezeu l-a primit în Sfănta Sfintelor, pentru că l-a adus o femeie săracă și necăjită,

De aceea, dragii mei, dacă nu puteți să trimiteți la biserică multe daruri, trimite un copilaș la biserică, o fetiță, un băiat, cu două-trei lumânărele să Ie pună într-un sfeșnic acolo. Dacă ai olecuță de untdelemn sau de vin, bine, dacă nu, atâta. Prin acele trei lumânărele care se pun în sfeșnic, Dumnezeu blagoslovește toată averea ta. Că așa i-a spus Dumnezeu lui Moise: „Învață poporul să aducă daruri la templu, fiecare cât îl lasă inima, că prin acelea voi blagoslovi toată averea lui”. Care are mult e bun să aducă mai mult, dar care are puțin, cât de puțin. Dacă ai dus o bucățică de pâine, olecuță de ulei, oleacă de vin, o prescură, o lumânărică, Dumnezeu ți-o primește.

El nu se uită la darul nostru cât este de mic, ci la inima noastră, dacă l-ai adus cu toată inima. El are în univers atâtea miliarde și miliarde de stele și planete, care sunt mai mari ca pământul și ca soarele… și se mișcă înaintea lui Dumnezeu cântând și dănțuind. Zice Sfântul Ioan Damaschin în Bogorodicina: „Dansul stelelor cel negrăit„. Dacă ar auzi omul cum cântă stelele, cum se mișcă ele împrejurul cerurilor, ar rămâne uimit. N-ar mai lucra, n-ar mai mânca, numai să le mai audă. Atât de frumos cântă.

Deci vezi, Dumnezeu are miliarde și miliarde de corpuri de aur și pietre scumpe, iar de la noi primește o lumânărică și o bucățică de pâine. Ce zice Duhul Sfânt? „Bunătățile tale nu-mi trebuie. Dă-mi, fiule, inima ta”. Tu dacă ai dus o mânuță de făină de grâu pentru prescuri sau altceva ce ți-a dat Dumnezeu în gând, dacă ai dat ceva Bisericii cu toată inima ta, Dumnezeu primește darul tău ca pe un lucru mare, cât de puțin ai da.

Și, dragii mei, să vă fie milă de săraci. Dacă n-ai mai mult să-i dai, măcar nu-l ocărî. Dă-i un bănuț, dă-i o mână de făină, dacă ai o bucățică de pâine, dă ce poți. Iar dacă nu, măcar nu-l ocărî. Sunt unii care cer pentru că sunt tare necăjiți. Vreau să vă spun un lucru: Când n-aveți ce da chiar deloc, atunci ziceți așa: „Iartă-mă, Doamne, că n-am putut să dau nimic”. Și când ai zis un cuvânt ca acesta înaintea Lui Dumnezeu la cer se duce. Că Dumnezeu primește și smerenia ca dar.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca și câțiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajați, dacă ai numai o lumânărică și o aduci Lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.

(Arhimandrit Cleopa Ilie - Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 15)
 

Vizualizări: 4609 | Adăugat de: mariusdumitru777 | Tag-uri: la, Inima, SE, nu, noastră. El, tuturor, uită, Hristos, vede, gândurile, fața | Evaluare: 3.5/2

Alte articole

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox!

Diavolul se spală pe mâini de pătimirile noastre

Sfaturi de la Sfinții Părinți despre post

Postiți cu zâmbet, cu dragoste și cu bucurie!

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa - Doamne, uşurează suferinţa!

Total comentarii : 0
avatar