Era prin 2004. O iarnă viforoasă pusese stăpânire pe dulcea Moldovă. Noaptea erau și minus 20 de grade. Iacătă că de câteva zile răsărise soarele și se dezghețaseră zăpoarele oleacă. 
Episcopul mă rugase să merg cu el, împreună cu câțiva teologi cântăreți, cu vreo doi diaconi, la o parohie pe Prut, amenințată de valuri de prozelitism sectar. Veniseră cu un ARO și împărțiseră găini congelate la toți oamenii. Săracii săteni primiseră, bucuroși de un borș ca lumea. Apoi, sectarii veniseră cu tupeu, intrau în casele bătrânilor, le promiteau marea cu sarea, pe care nu voiau îi amenințau voalat, aveau planuri mari pentru bietul sătuc uitat de Dumnezeu. O Biserică veche, un preot tânăr cu pantofii plini de glod. Multe case nu aveau lumină. Sectarii le promiseseră generatoare, dacă semnau că renunță la credința strămoșilor lor.
Episcopul venea să facă o slujbă misionară, să convingă oamenii să nu se lepede de credință, să rămână în sfințenia bunicilor lor care zac în cimitire așteptând Învierea.
 

Am mers cu Vlădica. La 4-5 km de sat, într-o pădure, ne aștepta o căruță cu doi cai. "Nu se poate intra în sat cu mașină de om..." a zis un sătean. Am coborât din mașini și ne-am arurcat în căruță. Caii scoteau aburi pe nări. La vreo două coturi, căruța s-a afundat în noroi, până la burta cailor. Caii trăgeau din greu, dar nu puteau urni orătania. Un hlei galben, unsuros se urcase pe roți. Lutul semi-lichid avea peste jumate de metru. Caii au încremenit în iadul gălbui. Atunci episcopul a zis: "Hai, jos, să împingem la căruță!" Episcopul ăsta era un munte de om, care slujise în toate cătunele Moldovei, cunoștea toate of-urile oamenilor. A sărit în glod și a pus umărul la căruță. Am sărit și noi. Pantofii au devenit uriași și grei de lut. Episcopul cu reverenda și rasa impecabile, acuma era plin de glod până la genunchi. Dintr-un icnet am zburat căruța înainte, până la un ștei pietros. Ne-am suit înapoi. Pantofii mei de buni erau invizibili. În capul satului, o femeie ne aștepta cu o găleată cu apă, să ne spălăm. Ce să speli, luam lutul cu pumnul de pe tălpi.
Am intrat în Biserica mică de lemn, cu ușa scârțâietoare. Douăzeci de săteni ne așteptau. A urmat o vecernie cu litie, pe celofanul din Biserică, la lumina lumânărilor, apoi o predică însuflețită a ierarhului cu reverenda de lut. Cuvintele minunate se rostogoleau în inima oamenilor: "Fraților, pământul ăsta ne hrănește, în el zac osemintele străbunilor. Ce-au făcut ei? Au apărat pământul și credința, au sângerat la hotare, s-au sfințit în Bisericile de lemn clădite cu mâinile lor."
Lacrimi mari alunecau încet pe obrazul meu plin de lut. În timpul slujbei, o viforniță s-a stârnit de nicăieri. Viscolul intra prin ușa de lemn șuierând de ciudă, dar inimile oamenilor erau ca niște lumânări aprinse. Episcopul i-a binecuvântat pe toți, a îmbrățișat copilașii care îi aduseseră niște flori de plastic.
Pe drumul înapoi, vlădica îngândurat mi-a zis: "Asta-i Biserica vie, inima care bate în întunericul lumii."

Se făcuse noapte. Viscolul era uriaș. Episcopul și-a luat camilafca și mi-a îndesat-o pe cap. Mi-a intrat până la nas. "Lasă măi Ioane, eu am păr în cap să mă apere de vifor." M-am făcut mic la o asemenea uriașă iubire de oameni. Acasă, când am ajuns, am realizat că pantofii nu mai puteau fi scoși din lut. Intrase adânc în talpă, în cusături, ca să nu mai iasă niciodată de acolo.
Poate vă întrebați cine-i episcopul ăsta Jertfelnic, care icnea sub inima căruței.
Ei bine, e Arhiepiscopul Calinic, nou ales ierarh al Bucovinei lui Ștefan cel Sfânt. 
Vrednic este!
 

Părintele Ioan Istrati