Într-o iarnă înghețată, cu troiene şi cu ger
O bătrână-mi bate-n poartă: „Un colţ de pâine îţi cer!"
Eu abia îmi ţin mirarea când văzui că pe-aşa vreme
Sărăcuța bate drumul și de iarnă nu se teme!
Şi fără să stau pe gânduri, eu în casă am invitat-o
Am rugat-o să se aşeze și din plin am ospătat-o.
După ce a mâncat bine, semnul crucii îşi făcu,
Spuse-n șoaptă o rugăciune și cu capu-n jos... tăcu.
„Spune-mi maică, o-ntrebai, nu ai casă... n-ai copii? 
Şi de ce pe drumuri stai pe-aşa vreme de urgii?"
Zise, ridicând privirea ce de lacrimi e umbrită:
„M-a lovit nenorocirea când eram mai fericită! 
Copii am... dar sunt prin lume, prin apus și răsărit...
Nu mai au vești despre mine de când moşul a murit.
Şi de casă... mi-e ruşine... dar îţi spun adevărat
Neavând cum o-ntreţine, casa mea... s-a dărâmat!
Mi-a rămas din toată munca un baston şi... bătrâneţea...
Nu mai am nimic de-acuma să îmi aline tristeţea!
Ce eram să fac de foame? Frigul, mai că nu-l mai simt...
Am plecat să cer la lume de mâncare şi-un veşmânt.
Că nu pot să rabd, măicuță... mă gândesc că de Crăciun
Voi găsi milă la unii și mă vor lua din drum.
Eu m-am tot rugat de moarte, dar se zice că-i păcat,
Trebuie să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi este dat.
Acum plec din nou pe drumul ce îmi ţine loc de casă
Să-ți dea sănătate Domnul, că m-ai aşezat la masă!
Şi să ştii că acest bine care astăzi l-ai făcut, 
Se-ntoarce-ntr-o zi la tine, dar de zece ori mai mult!"
Şi plecă... cu-ai ei prieteni: un baston şi bătrânețea,
Iar în urmă-i iarna cerne, și-i acoperă tristeţea.

Versuri: Stefania Vasile