Să nu te miri, fiul meu! Aşa este monahul. Viaţa monahului este martiraj continuu. Prea dulcele Iisus se face cunoscut prin mijlocirea chinurilor. Şi când îl vei chema, îţi va ridica chinurile. Iubirea Lui se află prin suferinţe. Ţi se arată puţină miere, iar pe dedesubt e ascunsă mulţime de amărăciune. Mai întâi vine mierea harului şi apoi urmează amărăciunea ispitelor.

Când voieşte să-ţi trimită chinurile, îţi dă de veste şi îţi trimite sol bucuria. Şi apoi îţi zice: „Fii pregătit! Aşteaptă cu băgare de seamă, căci vrăjmaşul te va ataca şi te va lovi!” Şi aşa începe bătălia şi lupta cea mare.

Fii cu luare aminte, să nu te înfricoşezi! Să nu te miri când „vor trage cu tunurile”, ci să stai cu bărbăţie, ca un ostaş al Lui Hristos, ca un sportiv încercat, ca un războinic viteaz. Odihna va fi dincolo. Aici e locul de pribegie, dincolo este patria noastră adevărată.
Nu ţi-am spus şi altădată? Opt ani întregi m-am luptat înfricoşător cu diavolii. In fiecare noapte bătălii sălbatice, iar ziua, cugetări şi patimi. Veneau cu săbii, cazmale, topoare şi lopeţi. Ce-am mai păţit!

- Săriţi toţi pe el!

– Ajută-mă, Maica Domnului meu! strigam eu; şi îl înşfăcam pe unul; şi îl loveam pe altul; îl băteam de mă dureau mâinile.

Şi s-a întâmplat să vină să ne vadă un cunoscut de-al nostru din lume. Şi noaptea l-am găzduit să doarmă în mica mea chilie. Şi au venit diavolii, după cum se obişnuiseră cu mine şi l-au luat la bătaie şi el a început să ţipe. S-a speriat omul, era gata să-şi iasă din minţi. Am alergat iute.

– Ce-ai păţit? l-am întrebat.

– Diavolii, mi-a zis, erau gata să mă sugrume! M-au omorât în bătaie!

- Nu-ţi fie teamă, i-am spus, la mine au venit, dar în seara asta, din greşeală, te-au bătut pe tine. Dar nu te nelinişti! I-am zis şi alte vorbe încurajatoare, ca să-l liniştesc. Dar n-a fost cu putinţă. Nu a mai putut rămâne în acel loc de chin. Se uita cu groază în dreapta şi-n stânga şi m-a rugat să-l las să plece. La miezul nopţii l-am condus la Sfânta Ana şi m-am întors.
Era în ziua de Sfântul Vasile.

Aşadar, după aceşti opt ani, din pricina bătăii primite pentru războirea trupului, a postului pe care îl ţineam, a privegherilor şi celorlalte nevoinţe am obosit tare mult. Şi m-am îmbolnăvit. Şi m-am descurajat, zicând că nu e nici o nădejde să înving diavolii şi patimile.

Şi într-o noapte, cum stăteam pe scaun, s-a deschis uşa. Eu eram aplecat şi făceam rugăciunea minţii şi nu m-am uitat. Am crezut că a deschis-o părintele Arsenie. Apoi am simţit pe dedesubt o mână care mă atingea, dându-mi plăcere. Privesc şi-l văd pe diavolul spurcat al preacurviei. M-am aruncat asupra lui ca un câine şi l-am înşfăcat. Când l-am atins, i-am simţit părul care era ca de porc, apoi s-a făcut nevăzut. Toată încăperea s-a umplut de duhoare. Şi din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războirea trupului. Şi m-am făcut ca un prunc, eliberându-mă de patimi.

Într-o seară, Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei:

Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea. Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea monahilor. Eu când l-am văzut, l-am mustrat:

– O, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse!

Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi primejdia care ne ameninţă.

De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit. De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi.

E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit! Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul.

Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini. Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea.

Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor.

Desigur, diavolul nu poate – oricât ar vrea el – să ne arunce singur în iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem.

Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu, harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit.

Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei flămânzi.

Împărtăşirea experienţei monahale, p. 145-150, Editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos
Părintele Iosif Isihastul, 1959