Deși aceste expresii sunt folosite adesea împreună, ele desemnează realități diferite. Sunt două stări care se deosebesc și cărora le putem asocia două lucrări cel mult complementare, nici opuse, dar nici identice.
Prima precede pe a doua în ordine duhovnicească.
Mântuitorul ne spune: "Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine..." (Luca 9, 23)
Lepădarea de sine este echivalentă cu jertfa de sine.
Mai întâi este o lucrare care destructurează sinele, ca mai apoi să se rânduiască o nouă configurare personală, în ceea ce numim "noua așezarea sufletească" a omului sau "omul cel nou în Hristos".
 

Tot răul pleacă de la iubirea pătimașă de sine; despre aceasta vorbesc majoritatea părinților filocalici.
Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Iubirea de sine este iubirea neraţională faţă de trup”.
(Capete despre dragoste, Filocalia 1)
"Iar grija trupului să nu o faceţi spre pofte" (Romani 13, 14), spune și Apostolul.
De asemenea, iubirea de sine înseamnă egoism.
De aceea, iubirea de aproapele trebuie să înlocuiască iubirea egoistă de sine. Pentru a se împlini acest lucru e nevoie de lepădare de sine.
Lepădarea de sine ca lucrare este concomitentă cu despătimirea sinelui, care presupune desfacerea legăturilor acestuia cu trupul, cu lumea, cu materia... nu total, nu deplin, nu definitiv, ci doar în sensul trecerii de la lucrarea exclusiv simțuală, sensibilă la lucrarea inteligibilă, rațională a simțurilor, a minții și a inimii.
În felul acesta se etapizează iubirea care trece prin toate formele ei de manifestare: Eros (dorință pasională, conexiune fizică), Philia (relația de reciprocitate, prietenie), Storge(atașament față de familie) și Agape (dragostea deplină, dăruire)
Nu există viață duhovnicească fără lepădare de sine, iar maximul ei este o coabitare a jertfei de sine cu dăruirea de sine.
Pe măsura lepădării de sine care este un proces de chenoză, de golire de sine se realizează umplerea "vasului de lut" cu slava Lui Dumnezeu, cu harul și cu darurile Duhului.
Aceasta-i "roada Duhului: pacea, bucuria, dragostea, bunătatea, credincioșia, îndelunga răbdare..." (Galateni 5, 22), preaplinul din care se lucrează, mai apoi, "dăruirea de sine".
Dacă în Vechiul Testament se punea accentul pe ideea de jertfă, în Noul Testament, Hristos vine și spune: "Milă voiesc, iar nu jertfă" (Matei 9, 13).
Chiar dacă se referea la sacrificiile ritualice prin care se aducea jertfa de ispășire, conotativ accentul trece de la ideea de jertfă la ideea de dăruire, în sensul că jertfa nu mai rămâne un aspect care definește relația exterioară cu Dumnezeu, ci una care definește relația interioară cu Dumnezeirea și cu aproapele.
Nu mai aduci jertfă la Templu, ci te aduci jertfă pe tine, pe de o parte, iar pe de altă parte, relația  exclusiv verticală cu Dumnezeu se mută pe relația orizontală cu aproapele prin cultivarea milei creștine...
Această orizontală verifică, confirmă și validează verticalitatea...
Această stare este cuprinsă în cuvintele:
" Cine spune că iubește pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, dar urăște pe aproapele, pe care-l vede, mincinos este..." (1 Ioan 4, 20-21)
Jertfa de sine presupune renunțarea mai întâi la individualism, la egoism, la răutate, la comoditate, la toate patimile "omului vechi", care continuă după despătimire cu jertfa "omului nou", jertfă: de timp, de grijă, de dragoste dăruită semenilor, lucrare prin care te pui în paranteză pe tine, fără a te neglija, ci doar pentru a fi de folos celorlalți prin săvârșirea binelui...
Așadar, pentru a nu fi mincinoasă relația noastră cu Dumnezeu, creștinul trebuie să fie preocupat de a îmbunătăți relația cu aproapele, cu semenii. " Fratele este viața sau moartea noastră", spun Părinții...
Ca pentru Dumnezeu să faci și pentru aproapele tot Binele, lucrând faptele cele bune.
"Toate câte doriți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea lor, că aceasta e toată Legea și proorocii! " (Matei 7, 12)

Părintele Alin Cristian