*Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus, e că Iisus n-avea vină, pe când noi toţi avem vină. Și iarăşi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de ea, n-a stricat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul Lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau şi-L huleau după ce L-au răstignit.
Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările, cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi să strigăm în gura mare - cruce grea avem de dus.
Ne numim creştini, dar ducem crucea târâş şi am fi buni bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea Lui Hristos, dar şi Crucea Lui Hristos ne face pe noi de ruşine. Căci, să fim drepţi: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi în picioare, şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a bătut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră, aşa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu este o altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.
Nu-ți lăsa crucea ca pe un necaz de care nu poți scăpa, ci sus, pe umeri! Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mântuitoare.

*În creştinism, omul e ridicat până la cinstea de colaborator al Lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii - talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale Lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viaţa nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinţei, deci fără conceptul specific al responsabilităţii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce ți-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci? 

*Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana Lui Iisus Îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar, ce să înţelegem că toată odihna Lui Iisus, care n-avea loc unde să-şi plece capul, şi pe care nu L-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna Lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.
Şi totuşi, Iisus avea o „odihnă" - odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea."
Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci, nu poţi fi blând şi smerit cu inima până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci, Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă.

*Copiii ajung în braţele Lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii Îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii Îl au ca pe un tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, pe când înţelepţii pe dinafara lui.

*Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate.

(Pr. ieromonah Arsenie Boca)