În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre în limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:

– Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevărat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar găsi altceva de făcut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemul­ţumit de întâmplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov – Ciceu – Oneşti – Adjud – Bacău – Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Îmi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cât mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Înainte de sosirea mea fusese o mare furtună, care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.

L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.

M-a derutat răspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am încercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am făcut cel puțin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Răspunsul a fost de fiecare dată „nu”.

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:

– De ce, nu?

Cu voce adâncă, mi-a raspuns:

– Nu pot, pentru că sunt orb.

Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.

M-am gândit: „Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi în original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tau iubit? – dar, nu-i treaba mea”. Ma gândeam: „mai bine mort, decât orb”.

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpă­ţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: „Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă.” Am gândit, fără să o spun. Apoi, el mă întreabă:

– Ştii unde este cel mai rău loc?

Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:

– Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.

Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:

„De ce m-o fi respingând Părintele? În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu...”

Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:

– Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt – adresându-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi să te spove­deşti şi să discuți cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părin­tele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, tim­pul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească…

– Stiţi, Părinte, sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spove­desc.

Îmi raspunde:

– Ştiu că ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu că ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău… pe ocolite, dar nu pot… şi apoi mi se pare că deviază discuţia, spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: „Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască.” Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.

Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul, spunându-mi:

– Eu sunt un mare ticălos, încă­păţânat şi tare mândru.

Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărât să renunţ. Un gând mi-a spus: „Nu-l mai necăji pe omul Lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă.”

N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:

– Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus în chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnă­rile mele.

Din nou, surpriză. După terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de gânduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rău. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună – de fapt, să mă întrebe de păcatele personale – mi-am zis: „Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu.”

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult…

Cu un glas întristat, îmi spune:

– Tătucuţă, da’ de ce te mai îndoieşti şi acum?

Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţânat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocăinţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape încă trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălăşluiau în el, îmi spune:

– La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.

Îi raspund:

– Părinte, mi-aţi spus totul … Nu mai am nimic de spus…

Atunci, mi se adreseaza pe nume, așa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi îmi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecăruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fie­care amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, com­parativ cu imensitatea copleşitoare a atâtor informaţii ce mi le-a oferit Părintele.

Culmea surprizei a fost când a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezen­tată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezle­gare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfășurau, îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfășurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare.

Protosinghel Constantin Chirilă de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

Extras din „Canonizare întârziată” – titlu din cartea „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului”, pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditată de Ed. Doxologia, 2010