A te destăinui prietenilor despre problemele tale intime, sufletești și personale, de cele mai multe ori este asemenea unei cetăți asediate de atacatori, careia îi deschidem singuri porțile, apoi ne plângem că am fost atacați și cuceriți.
Când avem o problemă nu trebuie să ne plângem nimănui, așa la întâmplare. Pentru că orice om ar fi, după ce ne ascultă, afară că nu ne ajută, mai și discută cu alții de problemele tale, dar și râde de necazurile ce te frământă.
În general, omul nu te ajută, doar se miră și discută. Demult am uitat să fim oameni, mai mult judecăm, osândim, clevetim, dar foarte puțin empatizăm și mai deloc nu ajutăm pe cel ce este în necaz.
"Ce vrem să ne facă nouă Dumnezeu, trebuie să facem noi semenilor." (Sfânta Evanghelie)
Noi, românii am ajuns ca o haită de câini între care se aruncă o bucată de carne, iar noi ne mușcăm, ne sfâșiem și ne luptăm unii cu alții.
Oamenii spun așa:
- Mă duc la Biserică să nu mă bată Dumnezeu!
- Mă duc la Biserică să nu mă pedepsească Dumnezeu!
- Dau de pomana să nu îmi facă Dumnezeu pagubă!
- Ajut și eu pe altul, ca să nu îmi ia și mie Dumnezeu ce am strâns!
Dar nu este un punct de vedere corect. Corect ar suna așa: "Eu îl iubesc pe Dumnezeu în așa măsură, încât eu simt nevoia să nu-L mâhnesc!"
Gândiți-vă un singur lucru: cât costă o operație de ochi? Cât este un cristalin, un transplant de retină, un nerv optic...
Și noi avem gratis vederea. Am putea să ne amintim în viața noastră de câte ori i-am spus Lui Dumnezeu seara: "Mulțumesc! Doamne, Îți mulțumesc că sunt sănătos, văd, aud, merg..." |
