Relatarea unei credincioase în ziarul "Mesagerul de Neamț":

În timpul unui pelerinaj la Petru Vodă, la coada de la chilia Părintelui Justin s-a așezat o tânără din Cluj, a cărei mamă dispăruse de acasă de câteva luni de zile, timp în care nici Poliția, nici alte organisme abilitate social în rezolvarea acestei probleme nu a dus la vreun rezultat. Auzind de existența ”unui sfânt” la Petru Vodă, persoana vine aici și se așează la rând, ca toți ceilalți care sperau ca Părintele să le arate calea. Cu lacrimi în ochi, tânăra se apucă să povestească despre tragedia din viața familiei ei celor răbdători din coada amintită. Părintele iese din chilie și o remarcă pe tânără, se duce la ea și o îndeamnă să nu mai plângă. Începe să-i relateze povestea ei, iar părintele îi pune mâna pe umăr și-i zice: „Măi, stai liniștită că mama ta mai are un pic și trebe să ajungă aici”. În jumătate de oră, mama fetei de care facem vorbire o îmbrățișa, după o perioadă în care familia ei s-a gândit la tot ceea ce putea fi mai rău.

Am întrebat-o pe Maica N. despre ce a trăit la întâlnirea cu Părintele.

”Am intrat în chilia sfinției sale cu emoții puternice, pentru că mă aflam înaintea unui om despre care auzisem multe relatări și care se spunea că are un mare har. Din momentul în care l-am văzut, orice emoție a dispărut și am simțit o imensă stare de bine și liniște. Părintele iradia bunătate și blândețe. Nu am simțit așa ceva în preajma nimănui. Am ieșit din chilia sa liniștită și cu sufletul împăcat. Mi-am dat seama că ceea ce spunea lumea despre sfinția sa era cât se poate de adevărat. Nu știu dacă e potrivit să-l denumim sfânt, dar eu am simțit harul său că s-a pogorât asupra mea.”

Primită pe e-mail, de la Ionel N:

"Am intrat în spital unde lucrez cu copii cu dezabilităţi de 20 ani. Mi-am găsit alinare într-o seară, uitându-mă la slujba trecerii Părintelui Justin. V-am ascultat când spuneaţi că a fost un Sfânt, primul exemplu fiind o doamnă cu coxartroză. În bucuria a ceea ce vedeam (iartă-mă, Doamne! - era părintele în raclă), am pus mâna pe ecran, pe mâinile dânsului şi chiar pe frunte şi cealaltă mână pe şoldul meu, care de la o mişcare pe un aparat a zburat într-o poziţie nefirească acum 5 ani.

Ştiu afecţiunea, ştiu muşchiul, deoarece cu asta lucrez, dar orice făceam durerile şi mersul şchiopătat nu se ameliorau măcar.

A doua zi m-am dat jos din pat. După ce la prima mişcare a trosnit şoldul, durerile atroce de cu seară nu mai erau. A trecut aproape o săptamână şi nu mai simt nimic din durerile de altădată, iar mişcările sunt din ce în ce mai uşoare ca şi mobilitate şi amplitudine.

Am insistat să vă scriu dvs, pentru că prin dvs. au venit acele bucurii.

Primite pe e-mail, de la Andino din Turnu Severin:

L-am cunoscut pe părinte în 2009 la chilia sa. Acolo mi-a spus – fără să-l întreb ceva- ceva ce mie mi s-a părut o banalitate, deoarece tata bea mult: “Spune-i tatălui tău că dacă o să mai bea, o să cadă şi o să-şi rupă gâtul."

Abia dupa ce a murit am înţeles cât de gravă era profeţia: tata s-a îmbătat, a căzut şi şi-a rupt exact gâtul într-un scaun, beat fiind.

O soră din Turnu Severin l-a vizitat în urmă cu un an şi ceva. Era oarbă. I-a spus: O să fie bine, o să-ţi pui proteză şi o să vezi. A avut arătare de la Sf. Efrem cel Nou şi acum vede.

Primite pe mail, de la Camelia N. din Bucureşti, o persoană căreia părintele i-a schimbat viaţa:

Prima oară am fost la Părintele Justin în 2010. Şi pot spune că întâlnirea cu Sfinţia Sa mi-a schimbat viaţa. În bine, desigur. Ca mulţi dintre cei care i-au trecut pragul Părintelui Justin, aveam o mare durere în suflet: soţul meu plecase de acasă, fără să îmi explice ce se întâmplase, fără să îmi dea un motiv rezonabil pe care să îl înţeleg, să îl pot accepta (chiar dacă nu îmi plăcea, nu eram de acord cu acel motiv). Nu puteam avea o discuţie cu soţul meu, nu voia să încercăm să rezolvăm problemele care îl deranjau. Orice discutam la un anumit moment, a doua zi nu mai era valabil. Aveam senzaţia că merg pe nisipuri mişcătoare. Trebuie să menţionez că la acel moment eram căsătoriţi de 9 ani şi până la începutul anului 2010, când lucrurile s-au schimbat semnificativ în rău, avusesem o relaţie extraordinar de frumoasă, ne iubeam enorm, mă răsfăţa şi îmi îndeplinea aproape orice dorinţă.

Auzisem de Părintele Justin de la colegele mele de serviciu, care evlavioase şi credincioase îl cercetau pe Părintele şi vorbeau cu deosebit respect şi dragoste despre dânsul.

Mi-am dorit să ajung la dânsul în speranţa că mă va ajuta să rezolv problema cu care mă confruntam.

După câteva săptămâni de planuri de a ajunge la Părintele, l-am visat într-o noapte (deşi nu îl văzusem până atunci decât în poze). Apoi la câteva zile mătuşa mea mi-a spus că vrea să meargă împreună cu unchiul meu să viziteze mănăstirile din zona Neamţ şi mă pot duce şi pe mine la Părintele Justin.

Am ajuns la Mănăstirea Paltin după amiaza şi am aşteptat împreună cu alte zeci de persoane să îi pot sfatul şi ajutorul Părintelui Justin. Am intrat în chilia Părintelui aproape de miezul nopţii. Trebuie spus că în acel an Părintele fusese spitalizat, şi la externare doctorii îi recomandaseră linişte şi odihnă. Cu toate acestea, Părintele primea pe toţi cei care aşteptau să îi ceară sfatul, indiferent de ora târzie din noapte, fără a se cruţa, fără a ţine cont de suferinţa şi de boala sa.

I-am spus Părintelui câteva cuvinte despre problema mea, căci nici eu nu ştiam ce se întâmplă, doar bănuiam. Îmi amintesc şi acum cuvintele Părintelui referitoare la soţul meu. Pe un ton de infinită milă a spus: „E tare bolnav, săracul!” Se referea la o suferinţă a sufletului. Ştiam de la colegele mele că în timpul întrevederii cu Părintele, acesta se roagă pentru rezolvarea problemei fiecăruia. L-am văzut şi eu pe Părintele îngândurat şi m-am gândit că se roagă. După ce m-a binecuvântat şi mi-a mai dat câteva sfaturi am ieşit din chilie. Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Părintele nu îmi promisese nimic, nu îmi spusese că problema se va rezolva, dar era ceva… minunat în starea mea sufletească după ce vorbisem cu Sfinţia Sa.

Vizita mea la Părintele a fost miercuri, iar în următoarele zile am rămas în zonă şi am mai vizitat unele mănăstiri. Sâmbătă seara am ajuns acasă, iar de luni soţul meu s-a întors acasă „de probă” (după 7 luni de certuri urâte şi vrajbă), iar următorul sfârşit de săptămână, pentru prima oară după multe luni, am plecat împreună din oraş într-o minivacanţă, la dorinţa lui.

Soţul meu s-a decis să se întoarcă definitiv la mine (în sensul că şi-a adus toate lucrurile pe care le cumpărase în cele 3 luni cât stătuse plecat) după alte 4 luni. Dar în acest răstimp a stat numai cu mine şi relaţia noastră şi-a reintrat încet-încet pe făgaşul normal.

Îi mulţumesc Părintelui Justin pentru grabnicul său ajutor! Slăvit să fie Domnul întru Sfinţii Lui!

Asta e prima minune pe care Părintele a făcut-o cu mine. Dar de câte ori am fost la Parinte s-a întâmplat câte o minune mai mare sau mai mică.

O altă minune mare a fost în privinţa unei probleme de sănătate cu care m-am confruntat în acest an.

Mi-a fost descoperit la o ecografie de rutină o formaţiune chistică de aprox. 8 cm, pe lângă trompa uterină. Pentru a pune diagnosticul exact am fost trimisă să fac RMN, dar cum eu sufăr de claustrofobie nu am putut face această analiză.

Zilele au trecut, şi deşi am făcut mai multe ecografii, nici un doctor nu a reuşit să îmi pună diagnosticul exact. Unii mi-ai spus să mă operez să scot ce am acolo, alţii să aştept.

Am venit să mă închin la Părintele şi să îi cer binecuvântarea cu o zi înainte de înmormântarea Sa. La o săptămână după ce am fost la Petru Vodă, am avut nişte dureri foarte mari în zona abdominală. Am ajuns la spitalul de urgenţă, unde mi-au calmat durerea, dar nu au reuşit să pună vreun diagnostic. Am fost şi la un profesor dr. de gastroenterologie ca să aflu ce s-a întâmplat (un dr. foarte bun). Şi după ce m-a consultat mi-a spus ca ceea ce am (gaze) nu justifică durerile foarte mari pe care le-am avut şi nu îşi dă seama ce ar fi putut provoca acele dureri.

După vreo lună jumătate am fost la ginecolog şi mi-a spus că nu mai simte chistul. Apoi am facut ecografie şi a confirmat că nu mai există chistul. Se pare că atunci când explodează un chist sunt dureri foarte mari…

Ştiu că Părintele Justin a fost cel care m-a ajutat să scap de acel chist. În cele câteva ore de dureri am avut poza Părintelui lipită de mine.

Îţi mulţumesc mult Părinte că ai grijă de mine! Cuvintele nu sunt în stare să redea ceea ce simt!

Mai vreau să spun că zona celor două mănăstiri ctitorite de Părintele pare a fi un ţinut nepământean. Efectiv te simţi mai aproape de Dumnezeu. A spus cineva odată când am fost la Părintele că acolo dealul este plin de îngeri. Eu chiar aşa simt că este. Încărcătura duhovnicească este copleşitoare!