Preoția se trăiește între oameni, luând la pas fiecare uliță, ascultând cele mai întunecate dureri. Între zidurile bisericii îți recalibrezi direcția, aduni puterile pierdute în câmpul luptei, dar ești dator să o iei de la capăt, încă odată și încă odată. Când am devenit preot știam că nu este cale de întoarcere; nu poți să-ți așezi într-o dimineață haina pur și simplu în cui și să te apuci de altceva. Este un drum cu sens unic, iar la finalul lui cea mai grea întâlnire cu cel pe care l-ai slujit, prost sau bine. Sunt momente de deznădejde și în sufletul unui preot, vin valuri și căderi, orice pas greșit înseamnă pierderea unui suflet. Fiecare cuvânt rostit fără a fi trecut suficient de bine prin filtrul conștiinței lasă victime colaterale. Nu vei aparține doar soției și copiilor, vei fi părintele unei comunități. Prin tine va cădea sau va sta parohia. De tine ține modul în care vei deschide sau vei închide ușile Raiului. Un om de lut, dar căruia i se cere viață de înger. Preoția nu este a noastră, este a Lui Dumnezeu, cândva ne vom înfățișa cu ea la Scaunul de Judecată. Totuși, alături de preot, stau și oamenii încredințați lui spre păstorire, iar ei au datoria să-l odihnească uneori pentru momentele de odinioară, când prin cuvântul preotului au primit nădejde și speranță. Oamenii au datoria să-și iubească preotul, să-l sprijine, să îi scuture uneori praful de pe haină. O comunitate se mântuiește alături de preot, sau  cade în abis, cot la cot cu el.

"Iubiți-vă unii pe alți, precum și Eu v-am iubit pe voi!"

(Preot Alexandru Lungu)