Eu cred că toţi oamenii sunt sensibili. Dar unii şi-au acutizat această sensibilitate. Şi aceasta este o slăbiciune. Afectivitatea neluminată de har devine slăbiciune. Pe de altă parte, să-I dăm slavă Lui Dumnezeu că încă mai simţim durerea într-o lume producătoare de „algocalmine”.

Ca să facem faţă durerii, e nevoie să ne arătăm mereu Lui Dumnezeu, să cerem şi să luăm mereu putere de la El, să învăţăm să iubim pe crucea relaţiilor noastre cotidiene. Să mergem cu sensibilitatea până la fratele care ne este vrăjmaş.

Dacă văd un om că i-a căzut o cărămidă în cap şi-i curge sânge, nu mi-e milă? Şi când îi cade un drac pe suflet să nu-mi fie milă? Aceasta să vedem: sub cărămidă – capul spart, sub cel care mă jigneşte – sufletul lovit de vrăjmaş. Că vrăjmaşul nu e aproapele meu, vrăjmaşul este diavolul care vrea să mă despartă de fratele meu. Dacă suntem sensibili, să suferim şi pentru sufletul acela care ne face rău, aşa cum ne învaţă Domnul în porunca iubirii vrăjmaşilor. Să ne rugăm pentru ei şi să-i binecuvântăm şi vom vedea cum lucrează Domnul.

Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009