Dacă vom arunca o privire la mult vestita petrecere a Sfintei Împărătese Teofana, vom vedea mulțime de necazuri, unul după celălalt, în toată viața ei mult chinuită. Suferea mult, în tot chipul se străduia ca prin sfaturi, rugăciuni, lacrimi și pilda vieții ei să întoarcă pe împăratul care se abătuse la păcat, pe înțeleptul Leon, soțul ei legitim. Aceasta a fost crucea acestui suflet sfânt în toată viața ei. Iar aceste suferințe împreună cu faptele ei cele bune au sfințit-o.

Fă, așadar, răbdare. Roagă-te, nădăjduind în Domnul. „Fericit bărbatul care nădăjduiește în El."

Astfel s-a „încrustat” viața omului pe pământ. De vreme ce a căzut din nemurire, seceră acum roadele pe care le-a născut neascultarea.

Oricât ar voi cineva, oricât s-ar strădui și ar crede că va trăi fără necazuri, nu va izbuti, fiindcă ispititorul umblă sub cer și se preumblă pe pământ, pe toți îi cerne și îi adapă cu otrava necazurilor pricinuite de blestemul legii. Oriunde ai privi, pe oricine ai întreba, toți vor mărturisi într-un glas că un oarecare spin îi înțeapă, iar ei suferă.

Există însă o diferență de la întristare la întristare. Unii se mâhnesc pentru că nu se pot desfăta de fapte nelegiuite; aceasta este o întristare vinovată. Alții se întristează pe bună dreptate; aceasta este însă o consecință firească. Iar atunci când există și cunoaștere duhovnicească, întristările aduc sfințire celui care le rabdă.

Tocmai aceasta s-a petrecut și cu Sfânta Teofana; suferea pe dreptate, fiindcă soțul ei o înșela. Ea însă, prin cunoașterea duhovnicească, prin sfaturile și pilda creștinească, răbdând, plângând și rugându-se, pe toate le încredința cu nădejde Lui Dumnezeu. Pentru toate acestea a fost justificată sfințenia ei.

De aceea rabdă și tu toate acestea; sfințește-te prin întristări; mulțumește-l Lui Dumnezeu, Care te pedepsește aici trecător ca să te odihnească veșnic.

Când aud sau văd pe cineva că trăiește fără să aibă necazuri și i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a Lui Dumnezeu.

Pe noi însă să ne rânduiască Dumnezeu cu cei ce suferă, ca să fie scris numele nostru în cartea vieții și să nu rămânem afară de Cămara de nuntă a Lui Hristos. Oricâte întristări am avea, într-o zi toate se vor sfârși și vor fi uitate. Va rămâne doar ceea ce este rău sau bun, după care sufletul va merge la judecată, unde se va da marea hotărâre.

Aceasta de multe ori îmi aduce schimbare lăuntrică și plâng, gândindu-mă ce răspuns voi da Judecata Lui Hristos eu, nevrednicul preot. Să te rogi pentru mine să nu fiu osândit!

(Părintele Efrem Filotheitul - Povețe părintești)