Aceste învățături duhovnicești scurte și cuprinzătoare ale sfântului Nectarie din Eghina se referă la viața duhovnicească și la lupta creștinului de zi cu zi.

Despre drumul fericirii

Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul Lui Dumnezeu. Și ce este mai slăvit decât tronul Lui Dumnezeu? Cu siguranță, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: Voi Iocui în ei și voi umbla, și voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu (II Corinteni 6, 16). Deci, care sunt cei mai fericiți dintre oameni? Și de care bun sunt lipsiți? Nu se găsesc toate bunurile și harismele Duhului Sfânt în sufletele lor fericite? Ce trebuie mai mult? Nimic, într-adevăr nimic! Pentru că au în inima lor darul cel mai mare: pe Dumnezeu Însuși. Cât se înșală oamenii care caută fericirea departe de ei înșiși, în țări străine și în călătorii, în bogăție și în slavă, în marile averi și desfătări, în plăceri și în opulență, în toate aceste deșertăciuni al căror sfârșit este amărăciunea. Înălțarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii, sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ.

Frații mei, fericirea se află înlăuntrul nostru, și fericit este omul care a înțeles aceasta! Cercetați inima voastră și vedeți starea ei duhovnicească. Nu cumva și-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? Nu cumva conștiința murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptățile, minciunile, neglijarea ‘îndatoririlor față de Dumnezeu și față de aproapele? Cercetați, ca nu cumva răutățile și patimile sa umple inima voastră! Ca nu cumva aceasta sa alunece pe căile strâmbe și de netrecut!

Din nefericire, cel care și-a neglijat inima sa, s-a lipsit de toate bunătățile și a căzut în mulțimea răutăților. A alungat fericirea și a umplut-o cu amărăciune, mâhnire și strâmtorare. A îndepărtat pacea și a dobândit angoasa, tulburarea și cutremurul. A alungat iubirea și a primit ura. În sfârșit, a alungat toate harismele și roadele Duhului Sfânt pe care le-a primit prin botez, și s-a obișnuit cu toate acele răutăți care-l fac pe om nenorocit și ticălos.

Frații mei, Multmilostivul Dumnezeu vrea fericirea tuturor, și în viața aceasta și în cealaltă. De aceea, a întemeiat Biserica Lui Sfântă, pentru ca să ne curățească de păcat, să ne sfințească, să ne împace cu El, să ne dăruiască binecuvântările cerului. Biserica are brațele deschise ca să ne primească. Deci, să alergăm degrabă, cei care avem conștiința îngreunată. Să alergăm, și Biserica este pregătită să poarte povara noastră grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să umple inima noastră cu desfătare și fericire!

Despre Sfântul Botez

Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat (Galateni 3, 27). Ce mare adevăr ne încredințează prin aceste cuvinte Apostolul Pavel! Creștinii botezați nu-l poartă pe omul vechi, cu patimile și poftele lui păcătoase, ci sunt îmbrăcați în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos Însuși, Care viețuiește acum în inimile lor! Și expresia „s-au îmbrăcat” nu se referă la o îmbrăcăminte simplă și exterioară, ci la ceva adânc, ființial și nedespărțit. Prin credința noastră în Hristos și prin botezul nostru, ne-am îmbrăcat în Hristos Însuși și ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, locașuri ale Duhului Sfânt, bisericile lui Dumnezeu, sfinți și desăvârșiți, dumnezei după har.

Deci, iată că am aruncat de deasupra noastră stricăciunea și ne-am îmbrăcat în nestricăciune.

Ne-am dezbrăcat de omul păcatului și ne-am îmbrăcat în omul dreptății și al harului. Am alungat moartea și ne-am îmbrăcat în nemurire! Am cugetat, oare, și la făgăduințele cele mari pe care le-am primit prin botezul nostru de la Dumnezeu? Am conștientizat că suntem datori să ne purtăm ca fiii lui Dumnezeu și ca frații Domnului nostru? Că avem datoria să identificăm voința noastră cu voința lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Lui, să rămânem liberi de păcat? Că suntem datori să-L iubim cu toată puterea noastră, din adâncul sufletului și al inimii noastre? Că suntem obligați să-L slujim și să jinduim după unirea cu El pentru totdeauna? Oare ne-am gândit că inima noastră trebuie să fie plină de iubire, încât aceasta să se reverse și asupra aproapelui nostru? Avem sentimentul că suntem datori să devenim sfinți și desăvârșiți, chipurile lui Dumnezeu, copiii lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției cerurilor? Pentru toate acestea avem datoria să ne luptăm, încât să nu părem nevrednici de chemarea pe care ne-a făcut-o Acesta și s-o respingem.

Da, frații mei! Să ne luptăm cu râvnă și devotament, ca să biruim! Niciunul dintre noi să nu-și piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se înfricoșeze, să nu cedeze înaintea încercărilor vieții duhovnicești. Pentru că avem ajutor pe Dumnezeu, Cel Care ne întărește pe calea cea grea a virtuții!

Despre Lupta duhovnicească

Scopul vieții noastre este să devenim desăvârșiți și sfinți. Să ne arătăm copiii lui Dumnezeu și moștenitorii Împărăției cerurilor. Să luăm seama ca nu cumva de dragul prezentei vieți, să fim lipsiți de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor și a preocupărilor lumești, să neglijăm scopul vieții noastre. Postirea, privegherea și rugăciunea nu aduc prin ele însele roadele mult dorite, pentru că nu sunt scopul vieții noastre, ci constituie mijloacele prin care îl dobândim pe acesta. Împodobiți-vă candelele voastre cu virtuți, luptați-vă să izgoniți patimile sufletului, curățiți-vă inima voastră de orice întinăciune și păziți-o curată, ca să vină și să se sălășluiască înlăuntrul vostru Domnul. Pentru ca Duhul Sfânt să vă umple cu darurile Lui dumnezeiești!

Copiii mei iubiți, toată preocuparea și grija să fie pentru acestea, căci ele constituie scopul și dorința voastră nestăvilită. Pentru acestea să vă rugați lui Dumnezeu! Să-L căutați în fiecare zi pe Domnul, dar înlăuntrul inimii voastre, și nu în afară. Și când Îl aflați, stați cu frică și cu cutremur, precum heruvimii și serafimii, pentru că inima voastră a devenit tronul lui Dumnezeu. Dar pentru ca să-L aflați pe Domnul, smeriți-vă până la țărână, pentru că Domnului Îi este scârbă de cei mândri, în timp ce-i iubește și-i vizitează pe cei smeriți cu inima. Dacă duci lupta cea bună, Dumnezeu te va întări. Lupta care întărește neputințele noastre, lipsurile și greșelile noastre, este oglinda stării noastre duhovnicești.

Cine nu s-a luptat nu s-a cunoscut pe sine însuși. Luați seama și la greșelile cele mai mici. Dacă vi se întâmplă, din neluare aminte, vreun păcat, nu deznădăjduiți, ci ridicați-vă degrabă, și cădeți la Dumnezeu, Care are puterea să vă îndrepte. Înlăuntrul nostru avem neputințe și patimi și greșeli înrădăcinate adânc, și multe dintre ele sunt și moștenite. Toate acestea nu se taie cu o mișcare bruscă, nici cu mâhnire adâncă, nici cu neliniște, ci cu răbdare și stăruință, cu grijă și atenție. Tristețea exagerată ascunde înlăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare și primejdioasă, și de multe ori este înmulțită de diavol, ca să taie avântul luptătorului.

Calea care duce la desăvârșire este departe! Rugați-vă lui Dumnezeu să vă întărească. Să înfruntați cu răbdare căderile voastre, și după ce vă ridicați, să alergați degrabă, să nu stați precum copiii în locul în care ați căzut, plângând și tânguindu-vă nemângâiați. Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Nu deznădăjduiți dacă mai cădeți în vechile păcate. Multe dintre acestea sunt 1 puternice, și din fire, și din obișnuință. Odată cu trecerea timpului însă, și prin grijă înmulțită, ele sunt biruite. Nimic să nu vă facă să deznădăjduiți!

Despre Ispite

Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, și astfel, sufletul să se vindece. Și acestea sunt dovada milei dumnezeiești. De aceea, lasă-te cu încredere pe tine însuți în mâinile Iui Dumnezeu și cere ajutorul Lui, încât să te întărească în lupta ta. Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu știe răbdarea fiecăruia dintre noi și îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim și noi priveghetori și cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înșine în ispită. Încredeți-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic și viu, și Acesta vă va duce la odihnă. După încercări, urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei care rabdă încercările și strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuținați sufletește, și nu vă înfricoșați.

Nu vreau să vă mâhniți și să vă tulburați pentru toate câte se întâmplă împotriva voinței voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturisește existența egoismului. Luați seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptății. Luați seama și la tristețea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când știm bine starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu. Îngrijiți-vă să păziți în inima voastră harul Duhului Sfânt și să nu îngăduiți celui viclean să-și verse otrava lui. Luați aminte ca nu cumva Raiul care există înlăuntrul ‘vostru, să se schimbe în iad!

Despre Rugăciune

Lucrarea principală a omului este rugăciunea. Omul a fost creat ca să-L preamărească pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea ce i se potrivește. Doar aceasta dă mărturie despre starea lui duhovnicească. Îi îndreptățește locul de excepție în creație. Omul a fost creat ca să slujească lui Dumnezeu și să participe la bunătatea și fericirea Lui dumnezeiască. Fiind chipul lui Dumnezeu, omul jinduiește după Dumnezeu și aleargă cu dor să se înalțe spre Acesta. Prin rugăciune și prin înălțarea de cântări, omul se umple de desfătare. Duhul lui se bucură și inima lui tresaltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul lui se golește de poftele lumești, și se umple de bunurile cerești. Și cu cât se depărtează de plăcerile pământești ale vieții, cu atât mai mult se desfată cu fericire cerească. Încercarea și experiența voastră confirmă adevărul acesta. Dumnezeu iubește acele rugăciuni care I Se aduc în modul cuvenit, adică cu sentimentul neputinței și nevredniciei noastre. Pentru ca să existe însă un asemenea sentiment, se cere lepădare desăvârșită de răul din noi, și supunere față de poruncile lui Dumnezeu, se cere smerenie și lucrare duhovnicească neîncetată.

Lăsați toate grijile pe seama lui Dumnezeu, căci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniți mici la suflet și să nu vă tulburați! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omenești, cunoaște și poftele voastre și are puterea să vă scape de ele, așa cum doar El o știe. Voi să cereți de la Dumnezeu și să nu vă pierdeți curajul vostru! Să nu credeți că de vreme ce dorul vostru este sfânt, aveți dreptul să vă răzvrătiți, să nu bănuiți că rugăciunile voastre nu sunt auzite. Dumnezeu împlinește dorințele voastre în modul în care voi nu știți. Deci, liniștiți-vă și chemați-L pe Dumnezeu. Rugăciunile și implorările voastre nu vă duc la desăvârșire ele însele. La desăvârșire conduce Domnul, Care vine și Se sălășluiește înlăuntrul nostru, când împlinim poruncile Lui. Și una dintre primele porunci este să se plinească în viața noastră nu voia proprie, ci voia lui Dumnezeu. Și să se facă tocmai așa cum se împlinește în cer de către îngeri. Astfel, vom putea și noi să spunem: „Doamne, nu așa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ”. Deci, fără Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile și cererile ne duc la înșelăciune.

Despre Pace

Pacea este darul dumnezeiesc care se dă din belșug celor care se împrietenesc cu Dumnezeu și împlinesc poruncile divine. Pacea este lumina care fuge de păcat, de întuneric. Un păcătos niciodată nu are pace. Să vă luptați împotriva păcatului și să nu vă tulbure izbucnirea patimilor înlăuntrul vostru, pentru că dacă biruiți în lupta cu ele, ele s-au făcut pentru voi pricină de nouă bucurie și pace. Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Pacea și sfințenia sunt două condiții necesare pentru cel care cere cu râvnă să vadă fața lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfințenia. Sfințenia nu rămâne în inima tulburată și înfuriată. Atunci când mânia rămâne mult timp în suflet, naște dușmănia și ura împotriva aproapelui. De aceea se cere împăcarea grabnică cu fratele nostru, încât să nu fim lipsiți de harul lui Dumnezeu care sfințește inima noastră. Cel care este împăcat cu sine, este împăcat și cu aproapele și cu Dumnezeu. Un asemenea om este sfânt, pentru că Însuși Dumnezeu Se sălășluiește înlăuntrul lui.

Despre Iubire

Urmăriți iubirea, cereți-o în fiecare zi de la Dumnezeu. Împreună cu iubirea vine și toată mulțimea bunătăților și a virtuților. Iubiți, ca să fiți și voi iubiți de alții! Dăruiți lui Dumnezeu toată inima voastră, încât să rămâneți în iubire! Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16). Sunteți datori să aveți multă atenție în relațiile dintre voi și să vă respectați unul pe altul, ca persoane sfinte, ca chipuri ale lui Dumnezeu. Să nu iei seama niciodată la trupul și la frumusețea omului, ci la sufletul lui. Luați seama la sentimentul iubirii, pentru că atunci când inima nu este încălzită de credință curată, iubirea este în primejdie să devină trupească și nefirească, este în pericol să întunece mintea, și să aprindă inima. Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă iubirea noastră izvorăște din legătura iubirii noastre comune față de Hristos, din plinătatea iubirii noastre față de Domnul. Cel care priveghează ca să-și păstreze iubirea neprihănită va fi păzit de cursele celui viclean, care se străduiește încetul cu încetul să schimbe iubirea creștină în iubire obișnuită și sentimentală.

Despre Discernământ

Vă îndemn să aveți discernământ și înțelepciune în toate. Să fugiți de extreme! Asprimea merge împreună cu măsura virtuții. Cel care nu are virtuți mari, dar urmează celor desăvârșiți, voind să viețuiască cu asprime precum sfinții asceți, acesta este în primejdie să se mândrească și să cadă. De aceea să viețuiți cu discernământ și să nu vă istoviți trupul cu osteneli peste măsură. Să vă amintiți că nevoința trupului ajută în mod sigur sufletul să ajungă la desăvârșire. Aceasta se realizează în principal prin lupta sufletului. Nu întindeți coarda mai mult decât trebuie! Să știți că Dumnezeu nu ne forțează să dobândim darurile Lui, le dăruiește când vrea El. Ceea ce primim în dar, este din mila dumnezeiască. Nu căutați să ajungeți pe culmi, prin mari nevoințe, fără să aveți virtuțile, pentru că sunteți în primejdie să cădeți în înșelăciune, pentru îndrăzneala și trufia voastră. Cel care caută harismele dumnezeiești și vederile înalte, în timp ce este încă încărcat cu patimi, acesta este înșelat ca unul nesăbuit și mândru. Întâi de toate, fiecare este dator să se lupte pentru curățirea lui. Harul dumnezeiesc trimite harismele ca răsplată celor care s-au curățat de patimi. Îi vizitează fără zgomot, și la ceasul pe care ei nu-l cunosc.

Despre Mândrie

Mândria minții este mândria satanică, cea care-L tăgăduiește pe Dumnezeu și-L hulește pe Duhul Sfânt. De aceea se și vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care există înlăuntrul lui, lumina care-l duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui. Dimpotrivă, mândria inimii nu este odrasla mândriei satanice, ci este creată de diferite stări și evenimente: bogăție, slavă, cinstiri, harisme duhovnicești sau trupești (înțelepciunea, frumusețe, putere, îndemânare etc.). Toate acestea înalță pe culmi mințile oamenilor nesăbuiți, care devin astfel cugetători de deșertăciuni, fără ca să fie însă și atei. Aceștia sunt miluiți de Dumnezeu în multe rânduri, îndreptați și înțelepțiți. Inima lor este zdrobită și încetează să caute slave și deșertăciuni și, astfel, se vindecă.

Lucrarea noastră duhovnicească să fie cercetarea inimii noastre, ca nu cumva mândria să-și facă cuib precum un șarpe veninos, această patimă care naște multe rele, care omoară orice virtute, care le otrăvește pe toate. Spre această răutate luciferică trebuie să se îndrepte toată grija noastră. Ea trebuie să devină o lucrare neîntreruptă și o cercetare continuă, zi și noapte. Adevăr este, cred, să spun că toată grija noastră duhovnicească se reduce la căutarea și nimicirea mândriei și a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de aceasta, și punem pe tronul inimii noastre smerenia, atunci avem totul. Pentru că acolo unde se află smerenia adevărată după Hristos, acolo se găsesc adunate și toate celelalte virtuți, care ne înaltă până la Dumnezeu.

Despre Noblețea creștină

Creștinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinți și desăvârșiți. Desăvârșirea și sfințenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creștinului, și după aceea se întipăresc în gândurile, în dorințele, în cuvintele în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet, se revarsă și în purtarea lui cea din afară. Creștinul este dator să fie nobil în toate. Cuvintele și faptele lui să fie inspirate de harul Duhului Sfânt, Care locuiește în sufletul lui, încât să mărturisească formarea lui creștinească și să Se preamărească numele lui Dumnezeu. Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat și în fapte. Cel care cercetează cuvintele pe care trebuie să le spună, își cercetează și faptele pe care trebuie să le săvârșească, și niciodată nu depășește limitele purtării bune și virtuoase. Cuvintele pline de har ale creștinului sunt caracterizate de noblețe și delicatețe. Acestea sunt cele care nasc iubirea, aduc pacea și bucuria. Dimpotrivă, vorbirea multă naște ura, dușmăniile, mâhnirile, certurile, tulburările și războaiele. Deci, întotdeauna să fiți nobili. Niciodată buzele voastre să nu scoată cuvânt rău, care nu este dres cu sarea harului lui Dumnezeu, ci să grăiască întotdeauna cuvinte pline de har, bune, care mărturisesc noblețea cea după Hristos și cultivarea noastră sufletească.

Doxologia

Creștinul este dator să-L preamărească pe Dumnezeu, și cu trupul și cu duhul lui. De altfel, amândouă aparțin lui Dumnezeu și, prin urmare, nu are stăpânire să le necinstească sau să le distrugă, ci sfinte și sacre cum sunt, trebuie să le folosească cu multă mulțumire. Cel care își amintește că trupul și sufletul lui aparțin lui Dumnezeu, are o evlavie și o frică tainică pentru ele. Evlavia și frica îl ajută să le păstreze curate de orice întinăciune, în comuniune neîntreruptă cu Acela prin care se sfințesc și se întăresc. Omul Îl preamărește pe Dumnezeu cu trupul și cu duhul său, mai întâi când își amintește că a fost sfințit de Dumnezeu și s-a unit cu El, după aceea când își unește voința lui cu voința lui Dumnezeu, încât să împlinească întotdeauna voia bine plăcută Lui și desăvârșită. Un asemenea om nu viețuiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pentru Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Îl preamărește în toate pe Dumnezeu, cu cuvintele și cu faptele. Faptele lui săvârșite pentru binele semenilor se fac pricină de preamărire a Numelui Dumnezeiesc. Viața lui iluminată de lumina dumnezeiască, strălucește ca un far puternic, și astfel, purtarea lui se face un îndrumător spre Dumnezeu, pentru cei care încă nu L-au cunoscut.