Mă iartă, copile, că-ți sunt azi povară
Și ce-am fost cândva, nu pot să mai fiu; 
Mă iartă că boala ce azi mă doboară
Mă-ndeamnă, copile, acestea să-ți scriu.
 

Cu mâna aceasta, ce gându-mi așterne,
La piept te-am ținut și hrană ți-am dat,
Cu mâna aceasta, pătată de vreme, 
Te-am strâns lângă mine și te-am legănat.
 

Ești domn prin străini, departe de mine,
Mă iartă că astăzi cutez să te chem, 
Dar nu pot să bat la case străine,
Când eu îți sunt mamă și-un sânge avem.
 

Pustie mi-e curtea, cămara e rece,
Și boala mă ține de-o vreme la pat,
În prispă și floarea mușcatei se trece
Și nucul din curte foșnește, uscat.
 

Mă iartă că, poate, te tulbură mama, 
Dar vreau să te văd, mă macin de dor; 
De lacrimi amare mi-e udă năframa
Că vreau să te vad, 'naite să mor.
 

Picioarele astea nu vor să m-ajute, 
Azi parcă aș vrea la tine să zbor,
Măcar să te mângâi pe păr și pe frunte,
Să știu că ești bine... al mamei fecior... 
 

Vorbesc doar cu sfinții pictați în icoane,
Și-L rog pe Hristos un gând bun să-ți dea, 
Să vii pan' aici... mi-e frig și mi-e foame, 
Și moartea pândește... și boala e grea. 
 

Mai am doar un muc de făclie, că poate, 
O trece vecina să-l țină aprins,
Când sufletul meu va vrea să mă poarte, 
Spre viața de veci, așa cum ni-i scris.
 

În lada din colț am pus pentru tine, 
Cămașă cusută cu fir de argint,
Nu știu... ai crescut și poate nu-ți vine,
Dar ia-o cu tine, copile iubit! 
 

Am pus și-o gutuie-nvelită-n hârtie,
Mai mult n-am să-ți las, dar tare aș vrea
Să nu-L uiți pe Domnul ca bine să-ți fie
Când fi-vei bătrân și n-ai mai putea. 
 

Mă iartă, copile, acum văd în tindă
Doi îngeri frumoși ce pragul îmi trec, 
Veni și vecina făclia s-aprindă,
Mă iartă, copile! Mă iartă... eu plec!

Versuri: Eliana Popa