A venit la noi un prieten francez și - cum face orice român - l-am dus la ce avem noi mai frumos și sfânt în țară, la mănăstiri. Ăsta e certificatul nostru de naștere, culmea creativității, a luminii izvorâte din inimă, a frumuseții și a arhitecturii românești.
Alții au zgârie nori, catedrale gigantice, turnuri, ruine. Noi avem mănăstiri. Ele sunt apexul nostru național, culmea valorilor, esența isihastă a poporului, vatra idealului nostru de sfințenie, visul nostru pentru cum va arăta Raiul. O chinovie veșnică de lumină.
Francezul teolog s-a uitat lung la fiecare chivot de piatră sau de lemn, a cântărit fiecare turlă în cumpăna ochilor, s-a închinat la icoanele noastre făcătoare de minuni, la sfintele moaște care ne amintesc de Rai, a stat atent la privegherile de noapte de la Sihăstria, a mâncat la trapeză borș dres de lobodă și păstrăv fript pe plită.
La sfârșitul sejurului mi-a zis: "Voi aveți Raiul aici, pe pământ! Așa visez eu să îmbătrânesc. La noi mănăstirile ori sunt secluse, închise ermetic, ori infestate de turism, golite de călugări, transformate în mall-uri spirituale.
Dar totuși - a adăugat - cum de e atâta splendoare aurită în Biserici și atâtea gropi pe drum? Atâta măreție în mănăstiri și atâta mizerie în blocuri pătate, gri, pline de mucegaiul ratării? Atâtea veșminte strălucite și atâtea magazine de haine second-hand?"
I-am zis: "Simplu. Pe noi ne interesează mai mult Cerul, decât pământul. Mai mult veșnicia Liturghiei, decât timpul plăcerilor. Mai mult naosul sfinților, decât livingul, mai mult casa din Rai, decât casa de aici.
Și Lui Dumnezeu Îi împodobim casele, Bisericile, pentru că Îl iubim. Din tot sufletul nostru."

(Părintele Ioan Istrati)