Acum vreun an au venit la mine două surori tinere de la Tulcea. Una dintre ele avea cancer cu metastaze. Era galbenă la față, dar o bucurie mai presus de fire țâșnea din ochii ei. Și i-am făcut rugăciuni. Și zâmbea, rugându-se și plângea de fericire la fiecare cuvânt, cum eu n-am mai văzut. Și atâta sfială și cuviință respira ființa ei firavă! Și se spovedea și împărtășea des cu Hristos, Viața cea fără de moarte.

Doctorii îi dăduseră săptămâni, dar fata se ruga cu atâta ardoare, și, deși avea ghemuri de moarte la plămâni și la ficat, și la abdomen, ținea morțiș să trăiască. Se ruga mereu ca un izvor susurând.
Și i-am citit mereu rugăciuni și am vorbit cu ea, și cu sora ei sute de mesaje. Și fata și-a mai revenit. Metastazele de la plămâni s-au redus și au devenit niște cicatrici. Și un val de bucurie și de recunoștință în ochii fetei. 
Ultima oară au venit la mine acum o lună. Avusese o criză gravă, și era în căruț. Parcă ar fi trecut căruțul ăla de fier peste inima mea, când le-am văzut. 
În Biserică era o înmormântare și le-am citit rugăciuni afară, în spatele Bisericii. Metastazele recidivaseră agresiv. Fata rămăsese o mână de om, cu picioarele cât mâinile mele. Și aceeași sfială și încredere și rugăciune înnoită. La urmă, mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o și a udat-o cu lacrimi. Și cu un zâmbet trist m-a privit și am știut că e pentru ultima oară. Mi-a zis: "Vreau să vin la sfinția voastră pe picioarele mele."

Și mi-am amintit de poezia mirifică a Magdei Isanos cu îngerul care a venit la patul bolnavului și i-a zis: "Durerile tale au luat sfârșit. Vom pleca acasă." Iar bolnavul a zis: "Cum vom pleca, căci nu mă pot mișca?!?" Iar îngerul i-a zis: "Vom pleca în zbor." 
 

Azi a plecat în zbor. Și mi-a fost atât de ciudă că n-am putut-o smulge din moarte, dar era prea din cealaltă lume și o putere de nedescris o trăgea către iubirea vieții ei, către Hristos. Și v-am rugat și pe voi s-o pomeniți, dar noi avem și mai multă nevoie de rugăciune. 
Și mi-am dat seama că morții sunt cei fără Dumnezeu, iar cei ce adorm în brațele Lui sunt vii, nespus de vii și de minunați, și Dumnezeu îi priveghează cum dorm, și îi învelește să nu le fie frig de moarte, și îi sărută pe frunte, ca pe niște prunci ce se-ncălzesc la sânul maicii lor. 
Dumnezeu s-o odihnească pe Steluța!

(Părintele Ioan Istrati)